Zilele trecute, un vecin se chinuia să scoată din casă o masă de 12 persoane şi s-o îngrămădească într-o dubă albă. Cu colţul unei batiste vărgate şi mototolite îşi ştergea când broboanele de sudoare, când vreo lacrimă răzleaţă ce-i întuneca privirea.
– Ce să fac, zice el amărât. Nu mai scap de gura nevestei şi-a copiilor. Cică să scap urgent de ea că ocupă toată casa şi nu-i minimalistă. Mobilă de valoare, masivă, uită-te numai ce lucrătură, şi bate cu palma muncită peste florile răsucite în lemnul de nuc. De-abia mă angajasem la Faurul şi-am luat-o în rate. Câte Revelioane cu Dem Rădulescu la televizorul alb negru şi cu măsline şi pui luate prin sistemul de pile a văzut biata de ea. Atunci era mereu casa plină. Acum nu-ţi mai dă mâna să hrăneşti atâtea guri. Aşa c-o trimit la soacră-mea, cică o donează bisericii din sat să întindă pomenile pe ea.
– Şi-n cutia asta ce i-ai mai pregătit soacrei, nea Manole? îl întreb eu râzând.
Şi el, nostalgic, începe să mi le înşire pe fiecare în parte şi să-mi spună povestea lor tristă.
– Un ceas cu cuc moştenire de la un unchi mai îndepărtat care n-a avut copii şi-a murit lăsându-şi casa unei vecine care-i gătea o varză à la Cluj senzaţională, iar familiei care se opusese vehement căsătoriei lui cu Maricica (cea de-a treia şi ultima lui nevastă, care fugise c-un italian în lumea largă) îi lăsase toate vechiturile de prin casă. Cine mai are nevoie de ceas pe perete de când avem androizi care ştiu să spună ora pe tot globul şi ne trezesc cu cinci melodii diferite.
– Un imens covor persan luat cu sacrificii mari şi ţinut 20 de ani îndoit la capete (că, dehh, sufrageria de bloc comunist era cât o debara confort I sporit) şi aruncat în boxa de la parter imediat după ce nea Manole pusese-n toată casa parchet laminat gri şi gresie ieftină de la Valea Cascadelor.
– Vreo şase clasoare cu timbre cu tot, chit că omul fusese un colecţionar împătimit şi pasiunea lui iscase nu o dată scandal în casă, şi fiindcă se instalase prea târziu în viaţa lui nici nu putuse să profite de ea cum se cuvenea chemând fetele „să-i vadă colecţia de timbre”.
– Patru sifoane cu capsule, o minune a tehnicii ceauşiste, un lux aproape occidental, acum numai bune de sprijinit patul din scânduri al bătrânei soacre.
– Un coş cu andrele şi gheme de mohair, că vorba nevestei lui nea Manole „mai bine mă uit liniştită la Suleyman, decât să-mi stric ochii şi să-mi obosesc mâinile croşetând un ochi pe faţă şi unul pe dos. Să vezi tu, Manole, ce pulovere şi fulare frumoase se găsesc la magazinul cu produse la 13 lei. Ce-are a face că-s de plastic? Ţin o viaţă”.
– Telefonul fix, alb, cu disc, la care primise nea Manole, în anii ’70, vestea că i s-au născut fata şi băiatul. Ca o măsură practică, familia renunţase de vreo patru ani la fix, c-aveau toţi „celulare şi abonamente cu trafic nelimitat în reţea”.
– Casetele şi discurile cu Benone Sinulescu şi Maria Ciobanu, că acum îi au pe toţi pe „sidiuri”. Şi unde mai pui că şi gusturile lor muzicale s-au cizelat între timp şi-au atins apogeul rafinamentului odată cu trilurile lui Minune şi-le lui Salam. Vorba Anamariei Prodan când s-a lăudat cu preferinţele ei manelistice pe care numai neştiutorii au îndrăznit să i le conteste, şi-a tunat, trufaşă, că mai mult de jumătate din populaţia României ar trebui să se mai nască o dată ca să ajungă să aibă cultura ei muzicală. Păi, pe nea Manole şi pe tanti Nuţi nici nu-i paşte pericolul ăsta, ei sunt ca şi Ana, culţi din născare şi slobozi la gură din nepăsare.
Zice nea Manole că imediat ce poate văru’ Costel să mai dea o fugă cu duba, de la Petroşani, o să scape şi de cărţile din bibliotecă. Sunt vechi şi strâng între paginile lor prea mult praf. Oricum, nu le mai citeşte nimeni. Înainte citea omul din plictiseală, dar, de când cu televiziunea prin cablu, Dumnezeu să-i dea sănătate ăluia de-a inventat conceptul, cine mai are azi timp de d’Artagnan?? O să facă aia bătrână focul în sobă cu ele.
Îl las pe nea Manole să scape-n linişte de trecut şi mă şi văd bătrână şi smochinită, adusă de spate, îmbrăcată într-un costum mulat ca-n Star Trek şi plutind uşor pe cipicii mei cu perne de aer şi leduri aurii. Într-o cutie de carton de la o mică navă spaţială cu care se plimbă nepoţii prin spaţiu pun un bătrân televizor 3D, un android mort de mult şi contul meu de Facebook încă de pe timpul când eram studentă. Le trimit la ţară la cuscră-mea, o extraterestră nesuferită, cu ochii bulbucaţi şi galbeni, şi cu care nu mă înţeleg deloc, fiindcă nu vorbeşte o boabă româneşte. Din fericire, creatura locuieşte într-o galaxie îndepărtată şi nu sunt nevoită s-o invit la cafea. Fie vremurile cât de schimbătoare, cafeluţa şi ţigara nu se demodează niciodată. Voi de ce aţi vrea să vă descotorosiţi?
