Pe o plajă pustie din New York, toamna târziu, am văzut un american în vârstă căutând (cu un aparat de detectat metale) ceasuri, coliere, aparate de fotografiat, proteze auditive pierdute de turiști. La noi, asemenea obiecte sunt colecționate de pe plajă înainte de a fi pierdute, în timp ce proprietarii lor se află în apă. Mereu îi devansăm pe americani…
Tocmai de aceea, nu mă duc niciodată în concediu în Bulgaria, Turcia sau Grecia. Rămân în România mea și merg cu Logan-ul meu la Neptun. Din fidelitate conjugală (care e și ea o formă de patriotism), o iau cu mine, de fiecare dată, pe Domnița și nu pe una din numeroasele blonde dornice de plajă.
Pe vremuri, plecarea la mare avea ceva sărbătoresc. Încărcam mașina, în văzul lumii, cu bagaje multicolore, iar în spate, sub lunetă, așezam două pălării de soare, ca să fie clar unde mergem. De când ni s-a spart locuința, plecăm mai discret. Bagajele le înghesuim toate în portbagaj, noaptea, iar pălăriile de soare le ascundem într-o pungă de plastic neagră, pe care o strecurăm sub banchetă. Dacă ne întreabă vreun cunoscut când ne întoarcem, îi răspundem cu glas tare, ca să ne audă și hoții: „Cam într-un sfert de oră.“
Stațiunile românești îți oferă numeroase avantaje. De exemplu, poți asculta muzică, și ziua, și noaptea, pe gratis. Sunt valuri de melodii bubuitoare care vin de peste tot: din discotecile care vibrează până la dezagregare din cauza sonorului dat la maximum, din camerele de hotel (unde sunt folosite ca bruiaj pentru gemete), din radiourile de pe plajă, în concurență cu huruitul asurzitor al ambarcațiilor de agrement.
Eu nu ascult însă acest recital, ci trag cu urechea la discuțiile dintre oamenii de pe plajă. Dintre toate convorbirile pe care le-am interceptat astfel, una mi-a rămas în minte pentru totdeauna. Alături de mine se aflau doi bărbați tineri, fiecare cu soția lui. Unul din cupluri avea și un băiat de cinci-șase ani, gol-pușcă. La un moment dat, puștiul a întrebat-o cu candoare pe mama lui:
− Mami, de ce eu am puța atât de mică, iar tati – atât de mare?
Tatăl băiatului, flatat, a spus ceva de genul:
− Lasă, când ai să crești, ai s-o ai și tu mare…
Mama băiatului, mândră de înzestrarea soțului ei, s-a gândit totuși să-l tachineze, spunându-i puștiului;
− Lasă, că nici el nu o are prea mare…
− Nu o are prea mare, a confirmat băiatul, dar să vezi ce i se mărește când se pupă cu tanti Mary − și a arătat-o cu degetul pe cealaltă femeie din grup.
Remarca lui i-a amuțit pe cei patru adulți. Tatăl băiatului a încercat să salveze situația, bâiguind:
− Uite ce prostii învață dacă se uită toată ziua la televizor…
Dar încercarea lui a fost zadarnică și nimeni n-a mai putut să adauge un cuvânt. Soarele strălucea în continuare, dar cei patru tăceau și aveau figuri de oameni în doliu.
La Mangalia, pe Aleea Stelelor de Mare, de pe faleză, numele meu este înscris în pavaj, hollywoodian, alături de al altor scriitori: Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Adrian Păunescu… Mă duc câteodată acolo și, de la distanță, mă uit cum calcă trecătorii pe numele meu. Bătrânii se opresc și citesc inscripția de sub picioarele lor. Tinerii – niciodată. Am văzut o femeie frumoasă care, mergând energic, și-a înfipt tocul cui în „A“ de la „Alex“. Ce mult mi-a plăcut!
Publicat în AC, 31
