Nigel Farage, liderul UKIP, partid populist şi eurosceptic britanic: “Am fost întrebat dacă aş fi îngrijorat în cazul în care un grup de români s-ar muta lânga mine. Dacă trăieşti în Londra cred că ai fi”.
În primul rând aş vrea să-i spun domnului Farage că este urât. În al doilea rând, are faţă de beţiv şi vorbeşte dogit, asta trăgându-i-se de la doagele multelor butoaie dovedite în carieră. În al treilea rând, îi reamintesc beţivului urât că, atunci când el dădea cu mistria pe Westminster Abbey, noi ne fugăream cu turcii printre smârcuri şi rovine. În ultimul rând, mă simt dator (de parcă aş fi britanic) să-i dau dreptate boului ăluia de Farage.
Eu sunt în permanenţă îngrijorat de prezenţa vecinilor români fără să fiu locuitor de Regat. Vecinii mei români de la etajele superioare aruncă pe geamuri şi de pe balcoane cam orice nu l-ar duce mintea pe un extremist britanic: ambalaje goale de toate categoriile şi dimensiunile, de la cele ale tradiţionalei eugenii până la cutiile echipamentelor electrotehnice nou achiziţionate; mobilier mic scos din uz, resturi de mâncare, sticle din plastic la discreţie; tampoane, prezervative şi hârtie igienică folosite. Pe ultimul articol menţionat, când resimţi înclinaţii socio-statistice ca Vadim, poţi distinge curba nivelului de trai în România – consumul generos de dinaintea crizei, ravagiile austerităţii bocbăsiste şi actualul căcăniu zâmbind pe fondul roz al curpapirului.
Vecinilor mei români le place mult să stea la o cafea, berică sau grătărel (ori toate la un loc) pe balcoane, rezultând o feerie a mucurilor aruncate de sus, a mucilor suflaţi cu mâna în jos şi a flegmelor deloc britanice lansate în spaţiu. Vecinii mei români trântesc întotdeauna uşile şi vorbesc tare pe holuri în orele de odihnă regulamentare. Trebuie să recunosc şi existenţa slab reprezentată a două categorii esenţiale: e unul singur care striveşte capetele pisicilor cu bolovani şi doar o doamnă se face auzită în tot blocul când dă Domnul climaxuri supercalitative (gurile rele zic că ar fi, de fapt, vorba de mai mulţi domni, dar nu mergem noi, ascultătorii, pe mâna puţinilor bârfitori mioritici).
Dacă ai tendinţe incorect politice ca Farage, ai putea crede în existenţa unor aliens, gata să sară la beregăţile hominizilor din cutiuţele lor suprapuse. Nu, vecinii români sunt oameni obişnuiţi: ei ies dimineaţa în drumul către joburile lor nebritanice, dau mâna cu tine după ce-şi suflă nasul cu degetele şi buşesc temeinic uşa de la intrarea blocului, să ştie toată lumea că s-au trezit. Până vine autobuzul ei beau o cafea la pahar de plastic pe care-l aruncă pe trotuar, dimpreună cu chiştoacele aferente şi sputa matinală.
Vecinii mei români nu compostează dimineaţa în autobuz, ăsta fiind un dezgustător obicei englezesc; nu mai ştiu ce membru al unei celebre trupe britanice, venit la un concert în România după ’90, a fost întrebat de un inteligent reporter băştinaş ce ar face dacă ar fi prins fără bilet în regulă. Dumnealui a răspuns că posibilitatea nu poate fi nici măcar teoretică, iar la insistenţele gurnalistului a stabilit că ar muri de ruşine. Eu am vecini români care nici acum nu s-au oprit din râs, după aşa afirmaţii englezeşti şi extremiste. În concluzie: Nigel Farage, eşti urât, beţiv şi extremist. A, şi să nu uit: femeile voastre sunt urâte, grase şi beau extremist, până se pişă pe ele.
