Pitit după mugurii boicotului și absentismului politic, fragil și solitar, Victor Ponta și-a găsit sfârșitul. Prins în propria grandomanie, premierul a decis să lase în urmă titlul de doctor. Constrâns de evenimente, de populație sau chiar poate de propria tărtăcuță, musiu Ponta poate să treacă foarte ușor pragul electoral la sfârșitul anului, cu capul bandajat și mâinile în ghips. Lovit, tăiat și învinețit, premierul României pare să se fi transformat, peste noapte, din marele demagog autoritar și plin de sine în cel mai ieftin sac de box.
Renunțând la doctorat și implicit la titlul de ,,doctor”, premierul lui pește a lăsat în spate, fie că a vrut, fie că nu și titlurile de personalitate juridică, și responsabilitatea politică pe care o cer lunga sa carieră de parazit politic, dar și sistemul constituțional cu care se fălea acum aproape trei ani pe la ușile talk-showurilor.
Controversa tezei de doctorat nu este doar o cenzură pe care unii oameni o fac pentru ca alți oameni să bage mâna-n buzunarele statului. Așa s-a crezut. Teza de doctorat îl reprezintă pe însuși Victor Viorel Ponta, mascota clasei politice actuale. Validat în funcția pe care o ocupă de la începutul lunii mai 2012, premierul parcă a uitat din senin de teză.
De peste doi ani, la auzul întrebării clasice ,,Cum s-a făcut această teză de doctorat?”, Victor Ponta clipește și se miră cu nevinovăție, de parcă nu el ar fi plagiat. Acum, el vorbește deschis despre teză, bașca îi mai și dă papucii. Ce putem înțelege din acest comportament ciudat? Fix ceea ce tot înțelegem de doi ani. Că imprimantele s-au modernizat dramatic, ajungând de la forma convențională la forma specială: cea umană.
O să mă risc acum în a face un pariu. Pariez că, până la finele anului 2016, când vom avea un nou Parlament, Victor Ponta nu numai că va fi uitat, dar va și înfunda pușcăria. Și, în aceiași ordine de idei, pot afirma chiar că premierul este o legendă. O legendă care riscă doar un singur lucru: uitarea. Aruncat în uitare, exilat și împins în spate, Victor Viorel Ponta va sucomba ca un aurolac căruia nimeni nu-i dă atenție, amintindu-şi, probabil, de momentele când era homles prin Paris.
