Plecat pe lumea cealaltă să-i recite versuri de limbă-albastră Savantei, Vadim Tudor lasă în urmă nu doar amintirea unui “mare poet”, ci şi un gol la fel de mare şi adânc pe canapeaua lui Capatos. Cine-o să se mai dea acum la bârfă cu Cruduţa, Biăncuţa şi alte panarame e greu de spus, pentru că un maestru al bufoneriilor precum Vadim e greu de înlocuit. De la poetul de casă al lui Ceauşescu, care, pentru o ieşire afară, un video şi trei casete porno scria la minut cinci ode şi doi ditirambi Cârmaciului, Mamei Iubitoare şi Partidului, până la “Tribunul neamului” e cale lungă, deşi, în sinea lui, Vadim a rămas mereu la fel, doar noi l-am perceput schimbat.
El a fost un bufon, ce-i drept, dar un bufon cu mitralieră, punându-i la zid pe toţi duşmanii regimului, de atunci şi de acum. Un asasin cu contract, cum s-ar zice azi, năimit să facă treburile murdare pentru alţii, dar care ucidea nu cu gloanţe, ci cu flegme. Dacă intrai în gura lui Vadim, nici Ariel nu te mai curăţa de-atâtea bale groase. Amintiţi-vă de rechizitoriile staliniste apărute în “Săptămâna”, împotriva puţinilor oameni care aveau curaj să i se opună lui Ceauşescu. Şi amintiţi-vă, înainte să-l plângeţi cu şapte rânduri de lacrimi pe “genialul tribun şi patriot” de tonele de lături vărsate, în “România Mare”, împotriva tuturor celor care făceau greşeala să-i pice pe invers. Cât rău a făcut acest om atâtor români mai buni ca el, absolut gratuit. Câte zeci de personalităţi din ţara asta, oameni de cultură şi de artă apreciaţi pretutindeni, n-au fost tăvălite de Vadim prin noroiul împroşcat din gura sa vulcanică. Dacă Păunescu se autointitula “porcul poporului”, Vadim a fost taurul lui comunal, lăudându-se cu sutele de femei care i-au trecut prin pat şi călcând totul în picioare când Roman şi Iliescu, noii lui stăpâni, îi fluturau muleta roşie pe sub nări.
Cât despre “patriotismul lui”, cei care-l jelesc acum pe Vadim ar trebui să ştie că a fost mereu un “patriotism de cumetrie”. Tribunul era patriot doar când i-o cerea interesul personal. Atunci tuna şi fulgera împotriva “jidanilor şi spurcatelor lifte maghiare”. Când avea însă nevoie, jidanii deveneau “evrei de omenie”, iar liftele aliaţii lui în politică – nu uitaţi de ziua în care PRM şi UDMR au bătut palma, ca să le fie bine şi unora, şi altora, în Parlament. Vadim a fost întotdeauna omul care a lins unde-a scuipat, omul care azi îl făcea pe Ponta “Mister Pârţ”, iar mâine îl sprijinea, greţos, la preşedinţie. Un comis-profitor, mereu în căutare de potol.
Şi mai scutiţi-mă cu “genialul poet”, că Vadim n-a fost niciodată aşa ceva. A fost, cel mult, un versificator talentat, care-ţi compunea instant cinci remake-uri după “Căţeluş cu părul creţ”, adaptate vremurilor. Ca să n-avem vorbe, vă invit să citiţi ultima lui poezie, “Ultima cafea”, şi să citiţi apoi şi ultima poezie a lui Marin Sorescu, “Scară la cer”. O să vedeţi diferenţa dintre făcător de rime şi poet.
Dar, una peste alta, Vadim nu mai e, iar despre morţi – chiar şi despre ăia care te-njurau de morţii mă-tii când nu le convenea freza ta – numai de bine. “Dumnezeu să-l ierte” vor spune acum, românii, şi nu ştiu câtă dreptate au. Pentru că iertatul lui Vadim, la câte păcate a avut, o să-i ia ceva timp până şi Tatălui Ceresc.
