S-o fi născut românul poet, inventator, olimpic şi talentat la nai, s-o fi născut el inginer, matematician, informatician de top, dar are un mare defect: lasă treburile neterminate. Se-apucă, plin de entuziasm, de un lucru, dar n-are răbdare şi nici chef să-l ducă la bun sfârşit. Aşa a făcut şi la Revoluţia din 1989, când a dărâmat un tiran ca să-i lase pe alţi tirani, mai mici şi mai ai dracu’, să-i ia locul. Aşa a făcut şi anul trecut, la Revoluţia lucrului bine făcut pe jumătate: l-a împiedicat pe Ponta să ajungă preşedinte, dar i-a permis să ne sfideze în continuare, ca premier. Aşa face şi acum, la această Revoluţie care s-a vrut de catifea, dar mi se pare, tot mai mult, de mucava.
Am fost nelipsit din Piaţa Universităţii în ultimele zile şi, după entuziasmul de marţi, ieri deja mă apucase groaza. Şi pot spune cu mâna pe inimă că revoluţia tinerilor furioşi a fost deja confiscată de nişte tovarăşi arţăgoşi. Toate muhaielele care acum doi-trei ani urlau contra democraţiei şi a capitalismului au devenit acum democraţi convinşi. Toate cozile de topor, plătite per scandare de Voiculescu sunt, mai nou, apolitice şi vor alungarea tuturor politicienilor actuali – că, oricum, sponsorul lor e deja alungat la bulău. În Piaţă, cine are o portavoce, automat dobândeşte şi legitimitate şi cască lumea gura la el ca la urs. Şi, cu cât are un glas mai puternic, cu atât devine mai ascultat.
Bine ar fi fost să se pună niţică presiune pe domnul rector de la Geografie, ca să deschidă balconul Universităţii. Şi de acolo, din balcon, fiecare să se poată face auzit, să spună cum vede lucrurile şi să fie aplaudat sau huiduit de agora. Aşa s-a născut generaţia de lideri ai Pieţei din 1990, aşa ar fi trebuit să se întâmple şi acum. Doar că, vedeţi, acum a ieşit altceva decât ce voiam. Ieri, în toată Piaţa mi s-a părut că găsesc mai mulţi infiltraţi decât oameni de bună cuviinţă, de la un moment dat doi indivizi, over 50, începuseră să se certe între ei pe tema: care e mai jigodie – Băsescu sau Iohannis? În altă parte, nu ştiu ce galerie de fotbal scanda ca în tribună tot ce le cerea liderul. Noroc că s-au oprit la “Rooo-mâ-nia” şi “Toate partidele – aceeaşi mizerie” şi n-au continuat cu “PSD – mxxx PSD” sau “Suge pxxx PNL şi i-o dăm şi la mxxx”, exact ca la meciuri. Băieţii ăştia pe-o burtă de mici şi-o bere la pet ţi-l umplu de flegme pe cine vrei tu. Cu ei doriţi să facem Revoluţia?
Sau, poate doriţi s-o faceţi cu autointitulaţii “reprezentanţi ai străzii”, care s-au şi grăbit să dea din coate şi vor fi azi la Cotroceni, la discuţii cu preşedintele. Ce “stradă”, fraţilor, poate reprezenta Matei Agathon? Poate Lipscani, Covaci sau altele care colcăie de bişniţari? Ce stradă pot reprezenta nişte duduiţe ca Lavinia Şandru sau Corina Drăgotescu, care, de douăzeci de ani, s-au cam iubit cu toate partidele, cu toate comiţiile şi cu toţi mogulii? Poate Mătăsari, Ştefan Furtună ori altele unde există multe fete care tot cea mai veche meserie din lume practică, dar niciuna nu se laudă că e ziaristă.
În asemenea oameni vă puneţi voi speranţa? Eu, nu. Asemenea indivizi nu mă reprezintă şi nu cred în ei. Cred doar în noi, cei care am fost în Golania în 90 şi în cei care au venit cu aceeaşi inimă curată în Piaţa Universităţii şi în 2015. La noi e toată puterea şi i-am dat-o lui Iohannis doar s-o ţină puţin, până urnim noi ţara din loc. Şi el ce-a făcut cu ea? Şi-a cam bătut joc, în cel mai ne-nemţesc stil cu putinţă. Suntem acum în postura răsculaţilor medievali care, dornici să scape de nobili, îşi puneau toată nădejdea în rege, fără să înţeleagă că regele nu lor le ţine partea, ci sistemului. Aşa e şi Iohannis: un rege care apără sistemul, nu pe noi. Un rege nu doar gol, ci şi mut, pentru care vorbesc alde Mialache şi alţi mârlani.
Haideţi, domnilor golani, mai vechi sau mai noi, să terminăm ce am început. Să ducem revoluţia până la capăt şi să terminăm de clădit România Noastră, aşa cum ne-o visăm şi ne-o dorim de 25 de ani. Pentru că, dacă o lăsăm neterminată şi de data asta, tare mi-e teamă că România o să rămână dezamăgită şi-o să pună ochii pe altul, străin de naţia noastră, un celovec cu ochi albaştri şi duri, care o s-o termine el. De tot.
