Asta pentru că românul, ca omul cu filozofia că n-are decât o viață de trăit, nu și-o trăiește decât în prezent și-și contorizează numai trecutul: “ce-am mâncat, ce-am băut și ce-n viață am… putut”. E important prezentul nu viitorul. Și asta se vede la o simplă lecturare a alocărilor bugetare. Vorba colegilor de la cursdeguvernare.ro: “atunci când acorzi deduceri fiscale de 100 de lei pentru copii (neindexate de peste zece ani) și 1000 de lei pentru pensionari nu prea mai e mare lucru de comentat și alte exemple de dat”.
Așa că, viitor de aur țara noastră are – asta după ce-și va consuma, clefăitor, prezentul ca să trăiască în trecutul în care dacii aveau 7 metri și sub Bucegi se construiau tuneluri ce duc direct la Panoul de Contrul al Universului. Este clar că multora le-au cam sărit siguranțele.
Într-un raport UNESCO privind rata de participare la educația primară și secundară, România ocupă cu brio un ultim loc în cadrul țărilor din Uniunea Europeană. Între anii 2002 și 2012 am reușit contraperformanța de a scădea cu 7% ca rată de participare, de la 92,8% la 85,8%. În timp ce politicienii români au reușit prăbușirea indicatorului de participare la educație la vârste fragede, pe fondul unei creșteri economice care a adus mai mulți bani la buget și mai multe posibilități de a ameliora situația din învățământ (ceea ce demonstrează clar lipsa de interes de creștere a calității învățământului, în pofida declarațiilor sforăitoare), mult blamata Grecie, în aceeași perioadă, și-a crescut rata de participare cu 3,8%, de la 96% la 99,8% – asta pe fondul tuturor scandalurilor financiare avute. Nici nu știi cine fură mai mult: sforarii noștrii, care încalcă fără să aibă emoții legile (când s-a alocat ultima dată 6% din PIB Educației?), sau ai lor? Cert este că ai noștri ne fură viitorul.
La final vom ajunge să trăim după cât de educați suntem și asta se va vede deja cu ochiul liber la câți analfabeți cronici ne conduc destinele. Și suntem la fel de vinovați ca și politicienii pe care-i votăm (sau nu, că nu ne interesează votul) și care nu și-ar deplasa atenția dinspre masa pensionarilor, disponibili pentru băgat hârtii în urnă la schimb cu banii dați de stat, către viitorul țării. De ce ar gândi pentru viitor, când doar trecutul votează cu ei?
În rest, rămâne cum s-a stabilit: se desfiinţează clase, se închid şcoli, se desfiinţează posturi, iar în locul pensionaților din şcolile de prestigiu ajung, fără un concurs care ar dovedi calitatea și performanţa, profesorii cărora li s-au desfiinţat şcolile. Nimic nu se pierde, totul se transformă. În bani. Și, dacă am vrea să începem de undeva cu asanarea sistemului de educație și cu gândirea unui viitor pentru România, am da de pământ cu Abramburica Andronescu, care ar trebui să răspundă în fața unor organe competente ale statului măcar pentru dispariția școlilor profesionale, eliminarea examenului de admitere la liceu și/sau la facultate, modificarea programelor școlare ca pe chiloți, în funcție de obscure interese șamd.
Cum ziceam: la noi se merge cu Educația pre Educație călcând. Ne-a zis-o și Julian Hingley, expert britanic în educaţie: „Şcoala din România formează cetăţeni fără spirit civic. Românilor nu le pasă îndeajuns de mult ca să facă ceva“. Ar mai fi o șansă dacă „îi înveţi pe copiii o perspectivă completă, rotundă asupra vieţii, dacă îi înveţi ce este responsabilitatea, ce este empatia socială, virtuţile civice, lucrurile acestea se pot rezolva”. Zău, responsabilitate? Adicătelea am avut un Premier plagiator și un lung șir de miniștri ai Educației despre care nu se știe dacă au preluat exemplul plagiatului și falsificării de CV de la acesta sau acesta de la ei, dar care, vorba unui copil care n-a mai apucat să-și ia BAC-ul, au făcut tot ceea ce a fost posibil ca „sfârşitul învăţământului românesc” să fie „precum al lui Ştefan cel Mare – un soare strălucitor care apune de la o rană la picior”…
