Dacă ar fi știut ce va urma să ajungă, șapte secole și jumătate mai târziu, creația sa instituțională, în lumea a treia a continentului european, englezul Montfort ar fi lăsat Parlamentul neinventat. Cu un pic de ajutor din partea lanțului de determinanțe istorice, Lordul Simon, în fapt un fel de baron local al județului Leicester cu ceva mai puține dosare penale, ar fi scutit România de azi de cuțitarii cu gel în pene strecurați în Legislativ și Anglia aceleiași perioade de chiparoasele vărsate-n ”avenue”, la cerșit, direct din beemveurile cu coviltire subvenționate social.
750 de ani după imprudența lui Montfort, Parlamentul României s-a transformat, zilele trecute, la judecata colegială a eminențelor etniei lui Parpanghel, într-un veritabil stabor. E drept, ceva mai liniștit, fără susținătorii lui Păun aplaudându-și liderul cu puradeii de pereți și fără talibanii PSD sosiți, cu Ponta-n frunte, la ”amala” Medelin, să-i scuture de praf fracul uitat prin debaraua Filarmonicii de la Ploiești. Cu interceptările pe masă, dumnezeii de un mandat au dezbătut abilitatea meșterului Voicu în a produce bani din drepturi făr’ de autor dar și curajul bulibașei Nicușor de-a-și arunca vezica-n procurori abia după ce s-ar fi asigurat de lipsa de reacție a oamenilor legii prin aplicarea câtorva cuțite la nivel de gât. Penalii de ieri și de mâine au ascultat și-au dat verdicte penalilor de azi, cu aceeași afectare cu care, la judecata țigănească, șefii de clanuri romulane împart împricinaților etniei sentința, cu inelul, la pupat.
Concluzia e tristă și de necombătut: în România, țara ce a exportat pe pașaport de cetățean european țigănia ca stare de fapt, dincolo de forma goală a corectitudinii politice, țigănia e de mult o omniprezentă și ostentativă stare de spirit. Și asta nu oriunde, ci la cel mai înalt nivel. Fie el executiv, acolo unde se fac și se distribuie bugete în funcție de cum a picat zarul barbutului electoral din patru în patru ani, fie legislativ, acolo unde fustele ridicate în cap rămân constanta stingheră a sfertului de veac de exercițiu democratic.
Cu un Guvern primenibil însă, oricând și în orice măsură, Parlamentul rămâne acel for sinistru în care burtoșii cu coji de semințe-n buric fac și desfac reguli de comportament social. O instanță a cărei Biblie a avut mereu doar 3 pagini, pila politică, interesul personal și apartenența de clan. O gașcă de maneliști ce-și pasează, periodic, cu parai la chiloți și bancnote lipite pe frunte, refrenul – imn al ecuației avutului public: ”Acum suntem noi la putere…”
Un stabor suveran în care, de 25 de ani, ducem democrația la proțap…
