Orice român verde născut și crescut în paradisul de beton și PVC al marilor orașe tânjește și el ca, măcar de Crăciun și de Paște, să lase în urmă urbea natală și să meargă undeva la țară, unde i s-au născut strămoșii lui apropiați, fiindcă n-are bani de-o vacanță de vis în vreo junglă exotică, unde i s-au născut strămoșii ceva mai îndepărtați. Și e normal ca, atunci când fugi, de pildă, dintr-un Bucureşti superaglomerat, hiperstresant şi ultrazgomotos, să speri din tot sufletul că vei regăsi liniştea începuturilor la ţară. Dar, dacă faceți greșeala să alegeți nu vreun sat uitat de lume din Bucovina sau Ardeal, ci unul ”modernizat” și upgradat cu forța, situat pe lângă București, o să aveți surpriza să nu mai regăsiți satul pe care-l știați din paginile marilor noștri poeți și scriitori și nici măcar satul bunicilor, așa cum îl știați din vacanțele de odinioară. Pentru că astăzi, satul românesc nu mai e ce-a fost.
De cum pătrunzi pe uliţele sale, gropile te întâmpină, neschimbate de pe vremea ultimelor migrații. Ai impresia că timpul s-a oprit în loc. Dar nu, nu e așa. Pentru că, din boxele scoase de prin case nu se mai aude ”Prințișorul” sau ”Cenușăreasa”, nici măcar ”În stație la Lizeanu”, ci manele contemporane, care conțin neapărat, din două în două versuri, terminațiile ”anii”, ”banii”, ”dușmanii” și laitmotivul ”valoarea mea”. La porţi vezi maşini luxoase, cu numere de Italia, Franța, Germania sau fără număr, fără număr, fără număr. Dincolo de gardurile uriaşe, ce-ţi dau impresia că Marele Zid Chinezesc suferă de nanism hipofizar, se înalţă viloaie imense, cu unul, două sau chiar trei etaje, împodobite strident. Aceste căsoaie, ridicate în autentica tradiție mârlano-danubiano-pontică, au zeci de camere, deși în cele mai multe cazuri numai trei-patru încăperi sunt mobilate. Restul au doar pereţi zugrăviţi şi preşuri pe jos, dar la urma urmei impresia exterioară contează şi faptul că proprietarul, să-i spunem Sorel, a reuşit să-şi facă un etaj mai mult decât vecinul Mitel, deşi vecinul Mitel are cinci clase şi el doar patru, ba a mai şi rămas repetent într-a treia.
De pe bănci sau de pe podeţe o faună pestriţă te priveşte. Bătrâni îmbrăcaţi sărman, în contrast cu junii înțoliți la patru ace din ”Dragonul Roșu” numai cu haine de firmă: pantofi Lucci, pantaloni Versage, cămașă Dolce&Babbana. Aurul luceşte în toate formele sale – inele, cercei, medalioane, brăţări şi mai ales lanţuri. Lanţuri groase cât degetul, cocoşându-i pe bieţii purtători care însă le poartă cu mândrie, fiindcă pentru ei statutul social stă în lanţ şi în nimic altceva. Tot holbându-te la această lume bizară, trebuie însă să fii foarte atent să nu dea peste tine vreun scuter. Căci satul de azi e patria scuterelor: e de bon-ton ca, dacă ai împlinit zece ani, să posezi cel puţin una bucată scuter cu care să ”te dai” pe uliţele pline de gropane, cu speranţa că, dacă te ivești în calea unei maşini, şoferul va fi suficient de treaz încât să te ferească.
Dacă mai mergi și la Slujba de Înviere, vei rămâne cu amintiri de neșters. O să vezi un preot de țară, bine intenționat, săracul, încercând în zadar să acopere, cu vocea să baritonală, urletele de maimuţe în rut ale gloatei adolescentine. Puşti cu tuleiele abia mijite, căzuţi în sticla cu parfum şi nedezlipiţi de cea de vin, îşi zbiară amocul, care mai de care, râzând zgomotos. Puştoaice aflate încă la vârsta pubertăţii, dar machiate strident, de parcă ar fi toate sub oblăduirea vreunui peşte thailandez, ofertant de carne fragedă pedofililor libidinosi, îşi mişcă şoldurile firave, cu aere de femei fatale, ţipând şi ele ”la plăcere”, când vreun june mai îndrăzneţ le înghesuie pe lângă clopotniţă. Aerul e unul de discotecă, singura diferenţă fiind că auzi, în loc de ritmuri rave, litanii monotone, rostite pe nas de popă.
Şi pretutindeni şi oricând, în acest sat modern din România anului de grație 2016, se aud gâjâiturile, debitate pe post de cântec, ale maneliștilor. Nimic din bunul simţ proverbial al ţăranului lui Sadoveanu, al lui Coșbuc, al lui Marin Preda, nu mai există. Mârlania, ţigania, babilonia au cuprins totul. Şi, dacă un cronicar ar vremilor noastre s-ar învrednici să alcătuiască o frescă rurală, ne-am îngrozi. Căci astăzi, la Hanul Ancuţei televizorul ar sta negreşit şi neîncetat pe Taraf TV. Astăzi, la Nunta Zamfirei ar cânta Guţă, ca invitat de onoare. Astăzi, Nică a lui Ștefan a Petrei n-ar mai da la pământ toată cânepa mătuşii Marioara, ci ar fuma-o domol, pe malul gârlei. Astăzi, îndrăgostiţii nu s-ar mai întâlni în prag, ”dor cu dor să se cuprindă”, ci şi-ar trimite SMS-uri sau şi-ar dedica manele, pe mobil. Astăzi, dacă ar trăi, Blaga ar spune că nu veşnicia, ci mârlănia s-a născut la sat, şi şi-ar dori să fi rămas pentru totdeauna mut ca o lebădă…
