Luni dimineață. Ora 07.30. Nu orice zi de luni. E lunea Paștelui. Suntem într-un oraș de provincie. Din Moldova. Nu are importanță în care. În poarta cimitirului, într-o forfotă de sute de oameni, un negru (îmi place mie să cred că e din Zimbabwe, dar a avut ghinionul să studieze prin Anglia și a prins drag de vreo moldoveancă) ține în mână o sacoșă de rafie din care se ițesc vreo trei cozi de ibrice. Se uită siderat în jur și pare că tot caută pe cineva cu privirea. În spatele lui, aproape de gard, un țigan gras învârte un băț într-o vană de tablă așezată deasupra unui foc mocnit. Face vată de zahăr. De vană fâlfâie agățată o bucată de carton pe care scrie ”Vată pe băț – 5 lei”. Spre el vin alți doi împingând un automat de cafea suit pe o roabă. Îl montează alături și lipesc și ei un carton rupt strâmb. ”Cafea – 1 leu. Capucino Italia – 2 lei”.
Pe poarta cimitirului trec agale zeci și zeci de oameni cu papornițe care mai de care mai colorate, pline cu străchini care fac o gălăgie infernală. Coloana sonoră a foamei. Concert de alămuri în Re minor. Negrul îi scanează pe toți cu privirea din ce în ce mai speriat. La schimb, oamenii se uită la el ca la un intrus. ”Mark! Mark! Come here!” O blondă străjuită de mamă și bunică, amândouă îmbrăcate cu taior luat de la turci din bazar, strigă spre negrul care pare puțin mai liniștit acum. Se alătură echipei și îi pierd cu privirea prin mulțime.
Ca Mark mai sunt și alții. La o plimbare scurtă pe aleea principală a cimitirului poți vedea efectele migrației româncelor în Spania, Italia și Anglia. Federico, Tom și Jose se înțeleg din priviri. Se uită unii la alții și se întreabă ce o fi fost în capul lor când s-au însurat. Nu se gândeau că vor ajunge să care lighene printr-un cimitir, să alerge după popi și să păzească feliile de cozonac de familiile infinite de romi care cerșesc de mâncare, dar spun că nu se supără dacă le dai bani în loc.
Dis iz tradișiăn
Să vă povestesc de fapt ce se întâmplă în cimitir în lunea Paștelui în Moldova. Teoretic și practic. Din moși strămoși, a doua zi de Paște este ziua pomenirii morților. De fapt dimineața, pentru că se pare că secretul este să te duci acolo cât mai devreme cu putință dacă vrei să prinzi vreun loc de parcare. Dacă ajungi pe la 8-9 deja nu mai ai loc de zeci de mașini cu numere de țări din UE. Tot orașul este deja la cimitir. Ce ai de făcut? Risipă. Adică: în prealabil ai cumpărat 10-14 oale (sau castroane, sau farfurii, sau lighene, tu alegi, după buzunar), iar azi ai luat cu tine tot atâtea ouă roșii, napolitane, felii de cozonac, bucăți de pască, sarmale (dacă vrei să fii special), vreo două sticle de rachiu și vișinată, lumânări și bani pentru popă.
Te duci la locul în care ți-ai îngropat rudele. Dacă ai cavou e mai ok, dacă ai mormânt clasic, pregătește-te să faci acrobații. Peste mormânt întinzi o față de masă curată și apoi aliniezi oalele sus menționate frumos pe două rânduri. Împarți mâncarea adusă în mod egal în oale, ornezi cu lumânări și apoi îți tragi sufletul. E bine să te pregătești psihic pentru ce urmează. Vei avea de trecut o probă de 100 de metri garduri.
Prin cimitir umblă cam 30-40 de popi, depinde de dimensiunea lui. Ce ai tu de făcut este să te duci după câte unul și să te ții de el până vine cu tine să îți sfințească bucatele. Dacă nu le-a sfințit popa, nu ai voie să le dai de pomană. Procedura e simplă: vine, dă cu busuiocul ud, cântă un refren și tu îi dai cel puțin 20 de lei. Acum urmează partea cea mai complicată. Capul familiei ia pe rând câte un castron, sticlele de rachiu și de vișinată și pornește spre câte o cunoștință unde dă castronul, ia un castron de la ăia, ciocnesc un păhărel de țuică bărbații, unul de vișinată femeile și schimbă două-trei politețuri. Procedura se repetă până scapi de toate oalele. Sfat: e bine să ai o pungă cu mâncare de rezervă pentru cerșetori. Altfel vei fi sub asediu.
Parada modei și a copiilor
Toate acestea se petrec, bineînțeles, îmbrăcat în cele mai noi și frumoase haine pe care le ai. Pentru că deși nu o spune tradiția, trebuie să faci impresie bună. Pantofi cu toc, complet neinspirați având în vedere că trebuie să te contorsionezi printre cruci și morminte, rochie de firmă (minim H&M), iar dacă ești fată, cel puțin un atârnache. Preferabil căsătoriți deja, dar și logodna e ok. Dacă e străin cu atât mai bine. Vezi săracul Mark, de care vă povesteam mai devreme. Subiectele de discuție la vedere sunt: care prin ce țară lucrează, cât de bine o duce, planuri de nuntă, de copil și puțină bârfă despre cei mai puțin ajunși ca ei.
După vreo două ceasuri, rachiul își face efectul. Deja se vorbește cu voce tare, cei mai puțin rezistenți bagă și un chiuit spre rușinea celor care, spre ghinionul lor au tras paiul scurt și trebuie să conducă înapoi spre casă. Deja până la ora 10 distracția se răsuflă. Strângi cele 10-14 oale desperecheate pe care le-ai primit, verși mâncarea din ele în aceeași pungă, împăturești fața de masă, faci o cruce mare și îți aduci aminte de cei morți și pleci spre casă în aceeași tânguire de alamă cu papornițele doldora de mâncare pe care oricum o să o arunci, că acasă deja ai prea multă. Risipă. Nu e ca și cum avem săraci care ar vrea o masă caldă.
Acasă te pui la masă mulțumit și împăcat că ți se mai iartă din păcate. Doar ai fost și ai dat de pomană de sufletul morților. Acum poți să mai pui un păhărel și să revii la viața ta obișnuită.
Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 7 (1206) – 9-22 mai 2016
