Am niște vecini enervanți. De câte ori ajung acasă, cu plase pline de cumpărături, nu pot chema liftul comunist pentru că cineva a lăsat ușa deschisă. Întotdeauna la același etaj, dar din câte am înțeles, făptuitorii sunt mai mulți, aflați într-un conflict: cei grăbiți și cei răzbunători.
Cei grăbiți asta fac, aleargă dintr-un loc în altul, fără să le pese că mai au și alți vecini care s-ar bucura de bunurile comune. Cei răzbunători trăiesc pentru viața în comun. Fără ea, viața lor nu mai are sens. Vecinul meu răzbunător pândește puținele momente când grăbiții închid ușa de la lift și pleacă de acasă, iese pe furiș și o deschide ca să vadă și ei cum e să urce scările plini de frustrare.
Am încercat să îi calmez cu postere simpatice care îndemnau la iubire și respect. Despre cum Moș Crăciun e bătran și nu poate urca pe scări, mai degrabă ar aduce cadouri cu liftul. Despre cum de marțișor se împletește dragostea cu puritatea și ar fi minunat să se împletească și ușa cu liftul. Au fost ignorate cu multă tenacitate, dar măcar nimeni n-a desenat organe diverse.
Uneori mă gândesc la partea pozitivă, cum vecinii mă obligă să fac sport. Alteori mă umplu de nervi cu gândul că în locul meu ar fi putut fi un vecin bătrân sau o mamă cu un cărucior. Dar dincolo de gânduri, rămâne ușa lăsată în vânt, câțiva centimetri de nepăsare mai departe de orice empatie. Și ușa aia îmi amintește de ce încă nu suntem unde pretindem c-am ajuns deja.
