M-am plimbat luni seară prin Herăstrău. Cătam să mănânc ceva, ceea ce am și reușit. Ce nu căutăm însă era să-mi fie frică de un atac zombi. La început am văzut doi băieți opriți lângă un boschete cu nasul în telefon. Apoi un tip singur pe la 40 de ani prevăzător și conectat la un încărcător extern. Un cuplu care se ținea de-o mână și cu aia liberă scanau împrejurimile. O gașcă de puștani de liceu care împărțeau o bere în timp ce așteptau să apară ceva lângă banca lor. M-am uiat spre ecranele lor: toți căutau pokemoni.
Prima reacție a fost să fiu dezamăgită. Uite, ce frumos e apusul, și ei stau cu nasul în telefon. Apoi am realizat că erau împreună. Mergeau. Aveau șanse că în pauzele de vânat creaturi virtuale să schimbe o vorba cu creaturile reale de lângă ei. Și ăsta e un pas înainte. Sau înapoi, pentru că am fost și eu pokemon.
Cu 15 ani în urmă, în vara de după examenul de capacitate banii mei de buzunar se traduceau în câte ore aș putea să-mi iau la internet cafe. Stăteam pe mIRC, trimiteam online dedicații la radio, jucam trivia, aveam pentru prima data o adresă de mail pe care primeam felicitări virtuale de la un tip așezat la PC-ul de lângă mine, prea timid să-mi spună ce gândește.
Văzându-mă acum, pierdeam timp și bani, pironită într-un scaun cu ochii în monitor. Dar atunci am legat prietenii, am găsit motiv să nu mă uit la telenovele și să ies din casă, am aflat de filme și muzici despre care nimeni nu menționa la TV.
Poate printre accidente de mașină, vizite în cimitir și întâlniri neprevăzute cu borfași, cei care caută Pokemoni vor descoperi că sun înconjurați de oameni. Și după ce i-ai prins pe tori, poate îi prinde și dorul de o conversație reală, o bârfă despre ce level mic are Alex de la grupa II.
