Pe vremea când strămoșii noștri – prima civilizație de pe planetă, se știe – scrijeleau tăblițele de la Tărtăria, iar egiptenii, babilonienii, indienii sau chinezii nici nu se dăduseră încă jos din pom alegerile se făceau simple. Mai mulți masculi ieșeau în fața tribului și o dădeau pe smardoială, parte-n parte. Cine rămânea în picioare după vreo zece bâte și cinci ciomege în cap, era ales. Ceilalți erau adunați frumos cu fărașul, dați cu ocru și puși la păstrare sub pământ ori prin peșteri, să voteze peste alți patru ani, morți, bineînțeles. Pe urmă, alegerile au evoluat. Sub Burebista și Decebal, de pildă, aleșii nu aveau limuzine de serviciu, nu aveau amante secretare, n-o aveau pe mămica și pe nepoțelul angajați la biroul senatorial, în schimb aveau un alt avantaj: o dată la cinci ani erau aruncați în sulițe și trimiși la Zamolxe. Că așa era pe atunci: se vota cu sulițe și nu ajungeai în Senat sau Cameră, ci direct la ceruri. Ce vremuri minunate! Noi din ăștia 588 de ne-am trezit cu ei pe cap în Parlament unul măcar n-am avut șansa să-l trimitem la Zamolxe, măcar juma de mandat!
Dar să trecem peste și să ajungem la perioada voievodatelor. Pe vremea aia, alegerile se făceau simplu: fiindcă poporul era prost, incult și n-avea maniere – ca și azi, de altfel – boierii se alegeau între ei și tot dintre ei alegeau și un domn. Când nu le mai convenea domnul, nu făceau referendum, nu urlau ”Ieși afară, javră ordinară”, nu se plângeau că le-a tăiat voievodul bețiv și curvar pensiile nesimțite, ci pur și simplu îl căsăpeau. Așa a pățit, de pildă, Vlad Țepeș, pentru că nu se mulțumise să taie pensii și salarii, ci tăia și boieri, la greu. În cazul lui Ștefan cel Mare putem vorbi despre prima alegere populară: țăranii aduși pe câmpul de la Direptate au fost întrebați dacă este cu voia lor să le fie domn. Cum Ștefan promisese, în campanie, să desființeze o sută de taxe și impozite, să construiască drumuri, bolnițe și școli de catiheți, normal că prostimea l-a votat – să nu uităm că vorbim de Moldova, da? După care, domnitorul a uitat de promisiuni, ba dimpotrivă, a pus noi biruri, ca să aibă cu ce face război cu turcii – că atâta pasiune a avut și el, pe lângă curvăsăreală, bețivăneală și smardoială cu boierii, pe la ospețe: să se bată cu sultanul. Iar azi e sfânt, în calendarul ortodox. Dacă făcea război cu rușii, ar fi fost, probabil, și Băsescu pus sfânt, că restul calităților le întrunea.
Revenind la alegeri, să precizăm că după perioada domniilor pământene, când, de voie, de nevoie, boierii sau țăranii mai erau întrebați cine să le fie domn, a urmat epoca fanariotă. Atunci, românii n-au mai votat, că votau alții pentru ei. Bine, și azi e la fel, cu deosebirea că acum votează morții, atunci votau vizirii Porții. Ăștia decideau cine să fie domn în țările române. Să nu credeți însă că aleșii rezultați din astfel de situații o duceau la fel de boierește cum o duce, bunăoară, unul ca Iohannis azi, să nu-i întrebe nimeni de sănătate. Dimpotrivă, ei urmăreau cu multă atenție și preocupare tot ce mișca la Stanbul, deoarece boierii aveau prostul obicei să trimită o scrisorică la Înalta Poartă – cam cum trimite acum doamna Macovei la Înalta UE – scrisorică unde scriau că voievodul și-a încălcat grav atribuțiile, și-a bătut joc de Constituție și-a mai lovit și-un copil, cu pumnul sau cu palma, nici el nu mai știa, că era băut. Iar atunci Înalta Poartă trimitea un dragoman – adică un fel de comisar european însărcinat cu MCV-ul – și-l scotea pe fanariot din domnie înainte de termen, suspendându-l din funcție, după caz, în ștreang sau în țeapă.
Tudor Vladimirescu a încercat să oprească asemenea practici, dar corporația Eteria – că și pe atunci erau corporații imperialiste, să știți – i-a venit de hac. Nici revoluționarii de la 1848, care voiau și ei alegeri libere, nu au avut mai mult noroc. Abia odată cu Alexandru Cuza Întâiul ni s-a făcut și nouă parte de scrutin liber, deși nu toată lumea vota. Adică nu votau țăranii proști, pe țuică, nu votau istericele alea de la APACA, pe pxxx și nici răposații din Muntenia și Moldova, pe un parastas cu de toate. Votau doar boierii, negustorii și profesiile liberale, adică, pe scurt, ăia care aveau carte și ar trebui să voteze și acum, dar nici de-ai dracu nu mai votează, susținând că „se pișă pe el de vot”.
Mai târziu, când a venit la putere Carol I, au apărut și primele partide: Partidul Național Liberal a fost primul, în 1875, Partidul Conservator i-a urmat, cinci ani mai târziu. Și ăștia au început să se încaiere, după cum bine povestea și Eminescu, care devenise atât de sictirit de partide încât cu siguranță scria și o poezie intitulată ”PNL și cu PC/Aceeași mizerie”, dacă nu i-ar fi dat oculta mondială cu piatra-n cap. În general, pe atunci partidele se roteau la guvernare, pentru că erau hoți cu caracter: patru ani furau unii, patru ani furau alții. Nu ca acum, când dacă ajunge PSD sau PNL sau PDL la guvernare, nu s-ar mai duși, frate, din fruntea bucatelor, ar ciordi numai pentru ei! După Marea Unire, a urmat o explozie de partide, cam cum avem și azi. Toate curentele erau reprezentate: țăranii de PNȚ, ăia mai destupați la minte de PNL, ăia mai hipsterii de socialiști sau progresiști, ăia mai cu mitraliera de legionari și ăia mai cu rude la Moscova de PCR. Pe urmă, Carol cel Lung a scos din program partidele, că prea se certau și și-a făcut el un singur partid, pe care-l votau toți.
Alegerile din 1946 au reprezentat un moment de cotitură în istoria României: comuniștii au furat 80 din voturi și au devenit prima forță politică a țării, mătrășind, pe rând, toate celelalte partide. Au urmat câteva decenii bune de alegeri în care tot ce trebuia să faci, ca simplu cetățean, era să pui ștampila pe candidații Frontului Democrației și Unității Socialiste, că tot ăia care trebuiau să iasă ieșeau. Ce-i drept, cele mai multe voturi le aveau ”Vrem pâine!”, ”Ne e frig!”, ”Vrem libertate!”, ”Jos Cizmarul” și alte lozinci scrise și ștampilate pe buletinele de vot – ce vreți, Cuie Meaușescu încă nu apăruse, că probabil românii ar fi scris-o și pe-asta. Revoluția din 1989 ne-a adus democrație, o droaie de partide și o mulțime de căpușe sugătoare de la partid la altul. Ce se întâmplă, vedeți cu toții, deja nu mai e istorie, e crudă realitate. Românii l-au votat pe Iliescu, pe urmă s-au săturat de el și l-au ales pe Milică, dar pe ăsta l-a învins sistemul, așa că l-au scos iar pe Iliescu de la naftalină și l-au mai pus o tură, pe urmă l-au votat pe Băsescu și nu o dată, ci de două ori, iar acum, sătui de atâta președinte-jucător, au ales un președinte-călător, care e mai mult absent decât pe fază. De partide, nici nu mai vorbim, că uitați ce faună e în Parlament.
Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 18 (1217) – 5-18 decembrie 2016
