Nu am înțeles niciodată care este rostul bannerelor în campania electorală. Doar nu se uită cineva la un astfel de material de propagandă, pe care e imprimat un mesaj lipsit de podoabe ca „În lupta dintre PSD și PNL, alege Pro România”, și își spune: “Gata, m-ai convins, Victorașe! Unde tre să te ștampilez, drăguțule?”, ci mai degrabă “Viorele, la concret, moșule, ia zi, eu ce primesc la schimb?”.
În 3 decenii de exerciții electorale, o parte a vulgului s-a deșteptat, alta deja s-a plictisit. Mai nou, candidații își vând sufletul ca la carte pentru un vot. Spre exemplu, cine vrea votul romilor, trebuie să semneze un protocol, două, să lanseze ante-electoral niște proiecte de masă, niște inițiative legislative, să-și prezinte biografia în cadrul unor maratoane tv, nu doar să dea din gură și să înghesuie gălețile pe la ușile alegătorilor și să își cocoațe poliplanele pe blocuri.
În plus, în secolul vitezei și al smartfonului,
cine credeți voi că mai ridică privirea prin copaci, să buchisească mesajele de pe bannere? Când tot românul suflă acru în mască, cu ochii-n telefon, atent să nu rateze ultimul uațap de pe grupul de mămiki preocupate de școala online, ori cu geana pe gropile stradale în care și-a obosit bucșele și și-a îndoit cauciucul, bannerele candidaților ar fi mult mai vizibile dacă n-ar sta aninate pe stâlpi ci ar fi pur și simplu lipite pe trotuare sau cariosabil.
Pe lângă faptul că nu le văd rostul, bannerele mai sunt și amplasate haotic. Nu de puține ori am văzut astfel de acumulări pe stâlpi consecutivi, în puncte cheie ale orașului, iar în altele bate vântul fără a flutura portretul vreunui candidat.
În privința corturilor electorale nu am nimic de obiectat.
Sunt utile, mai ales atunci când plouă. În corturi găsești voluntari amabili, care habar nu au despre politică, dar sunt gata să-ți dea flyere pe care să le pui prin casă, pe post de icoane. Mai găsești broșuri cu basme, în care ești mințit frumos sau cu obrazul gros și calendare care te ajută să numeri câte zile mai ai până la salariu sau până când trebuie să-ți plătești ratele. Eu mă opresc de fiecare dată și iau aceste materiale. Îmi place să țin o evidență a creativității și a evoluției minciunii în campaniile electorale, însă majoritatea oamenilor care trec pe lângă astfel de corturi, se feresc de fițuica de propagandă ca necuratul de tămâie.
Am o problemă și cu sondajele de opinie
elaborate de institutele de profil. Am impresia că toate sunt făcute în spatele sediului Antenei 3, și nu urmăresc nimic altceva decât manipularea. Oamenilor nu le plac perdanții, prin urmare se apelează la influențarea deciziei de vot prin favorizarea în sondaje a unui anumit candidat pentru a atrage atenția de la un altul. Cum se face că Fifirea a stat cel mai bine în sondaje, la televizor am văzut-o mereu înconjurată de fani, pe Facebook toată lumea o iubea, însă în viața reală a bătut-o Plicușor de i-a sunat sârma-n colon? De asemenea, mai am o teorie, potrivit căreia gena electorală se activeză tot mai des și mai imprevizibil doar după administrarea unor bancnote cât mai reprezentativ cultural imprimate. Cât despre sondajele de opinie online, pot spune că acelea sunt cel mai puțin relevante, deoarece aici oricine poate își poate bifa preferința, indiferent dacă nu a împlinit 18 ani, dacă e debil sau condamnat fără drept de vot.
O altă metodă prin care poți afla preferințele românilor este folosirea RATB-ului.
În timpul campaniei electorale, mijloacele de transport în comun devin adevărate forumuri ale dezbaterilor politice. Fie că se cunosc sau nu, pasagerii conversează lucid, acid sau irațional despre tot ce înseamnă partid, ofertă politică și candidat.
de ce în campania electorală se investesc căruțe de bani în materiale de propagandă și sondaje de opinie, când în mijloacele de transport în comun circulă purtătorii de mesaj ideali? Dacă la sat îi avem pe primar, cârciumar și preot, la oraș există mijloacele de transport în comun, unde cetățenii mai vorbăreți inițiază o conversație pornind de la o chestiune mai mult sau mai puțin întâmplătoare, cum ar fi un banner al unui candidat, o știre pe care o aud la radio sau o zăresc în ziarul vecinului de scaun. Inițiatorul discuției se bagă în seamă spunând că X sau Y este un hoț nenorocit, apoi îți prezintă biografia ticălosului și a familiei sale. Niciodată purtătorul de mesaj nu coboară din autobuz la jumătatea discuției. El își ține poliloghia despre hoțul nenorocit, apoi îți spune cine va salva România. Chiar dacă tu îți dai ochii peste cap, în jurul tău vor fi mereu oameni care vor privi aprobator și vor părea luminați de spusele purtătorului de mesaj. Mai târziu, luminații din autobuz le vor povesti prietenilor din parc, rudelor și vecinilor, care este intenția lor de vot, desprinsă în urma unei conversații revelatoare, iar interlocutorii vor povesti mai departe, și tot așa.
Dacă veți fi atenți, aceeași metodă se aplică și în sala de așteptare de la policlinică, la poștă și la coada de la pâine. Poate sunt eu paranoic, dar am început să cred că nimic nu este întâmplător când vine vorba de politică.
