Toate erau bune și frumoase în cursa pentru primăria Bucureștiului: mămica neamului, Găbița Firea, tocmai se pregătea, probabil, să mai dăruiască patriei încă vreo trei bebei-pesedei, liberalul Orban făcea poze cu căței, jurându-se că nu fură pân’ l-au prins cu șpaga-n gură, iar Nicușor Dan se pregătea sufletește să fie învins de sistem. Doar că sistemul a vrut altfel. Printr-o bizară înlănțuire de coincidențe, care l-ar fi făcut, poate, și pe celebrul scriitor de coafeze Paulică Coeliu, să exclame că, atunci când un securist își dorește ceva, tot universul conspiră spre a-i îndeplini visul, Orban a fost săltat de poteră și-n locul lui a fost băgat pe țeavă Marian Munteanu. Care nu mai știa nici el, săracu’, atunci când l-au întrebat televiziunile, dacă a primit ordinul de activare luni, marți sau miercuri, înainte, în timpul sau după ridicarea lui Orban la DNA – dovadă clară că băieții cu ochi albaștri au candidați berechet, dar le lipsește organizarea.
Și-uite așa s-au legat toate, de parcă însuși Zamolxe, din Kogaionul lui, ar fi dat un telefon pe firul scurt: Orban a dispărut din peisaj și a apărut Marian Munteanu, iar Marian Munteanu-vechi a început să dispară din pozele cu dacopați și șerpilieni, mai ceva ca tovarășii lui Stalin prin anii 30, pentru a apărea, miraculos, ca Marian Munteanu-nou, direct în PNL. Cam așa ceva s-a întâmplat și cu Iohannis, care s-a trezit luat cu japca din căsuțele lui sibiene pentru a fi băgat cu forța în ditamai palatul – unde, între noi fie vorba, nu-i place deloc, n-ați văzut că preferă să stea numai prin camere de hotel din toată lumea?
Dar când lucrurile sunt atât de clare, când până și un copil de grădi își dă seama că Marian Munteanu are acoperire maximă, fiind sută la sută omul sistemului și al serviciilor, de la Măgureanu la Helvig, să vii și să începi să dezgropi morții, acuzându-l de legionarism mi se pare o tâmpenie. Păi asta e problema, fraților, că e legionar? Sau că e un roboțel învârtit cu cheia de servicii, ca și frankensteinul sibian mai sus pomenit? Și-n altă ordine de idei, eu i-aș sfătui, cu smerenie – că văd că tot e la modă – pe formatorii de opinie și părerologii profesioniști din presă să mai pună, naibii, mâna pe o carte de istorie adevărată și să vadă lucrurile cum au fost nu cum li s-au predat lor la cursul f. f. scurt de marxism aplicat.
Să-l compari pe Munteanu cu Codreanu mi se pare o tâmpenie. Codreanu ăla, așa zurbagiu și zănatic cum era, era măcar consecvent în ideile lui. Era un fanatic și în această epocă de oameni mărunți și politicieni de carton poate că doar un fanatic ar mai putea scoate neamul din amorțire. Dar acel fanatic nu e, în niciun caz, Marian Munteanu, mai căutați. Și asta deoarece Codreanu n-a făcut niciodată pactul cu diavolul Carol al II – lea, așa cum a făcut Munteanu cu Măgureanu. Codreanu a preferat să moară pentru ideile lui, când putea fi și el, bine-mersi, candidatul sistemului, cum a ales, acum, să fie Marian Munteanu.
Dacă Marian Munteanu rămânea acel student charismatic, martirizat de mineri în iunie 1990, comparația mai era valabilă. Dar, când el a decis să renunțe la lupta contra sistemului și să se îmburghezească, bătându-se pe burtă cu alde Măgureanu și alți securiști și comuniști de (ne)omenie, a devenit clar că orice comparație nu-și mai avea rostul. Așa că, dragi formatori de opinie, dragi oengiști, soroșiști sau de ce nație oți mai fi, băgați bine la tărtăcuță: Marian Munteanu n-o să poată fi niciodată Căpitanul, pentru că el a decis să fie ”colonelul”. Și o face atât de bine încât, oricât s-ar strădui să poarte costume mai largi la televizor, tot îi ies de sub haină tresele.
