Moartea reginei Ana a stârnit un asemenea puhoi de lacrimi din partea tuturor crocodililor din România încât mai aveam puțin și dădeam din secetă în inundații. Care mai de care, toți comuniștii, fripturiștii, gâzii, hoții și netoții s-au grăbit să verse ligheane cu lacrimi, uitând că, până mai ieri, din ”foștii suverani” nu-i scoteau pe Mihai și Ana. Toți guriștii care, până acum câțiva ani zbierau din toți rărunchii ”fir-ai al dracu, maiestate”, au devenit acum monarhiști de cumetrie și au deplâns ”greaua pierdere suferită de România”.
Fostul ministru al Justiției și fost candidat PNL la primăria Bucureștiului, Cătălin Predoiu, a comis-o crunt, transmițând condoleanțe pentru moartea reginei Ana, soția regelui Mihai, alături de o poză cu regina Maria, bunica regelui Mihai. Oricum, nu contează, lăsați omul în pace, că și Maria, și Ana, tot din familia Hohenzollern erau. Să fi pus poză cu Norvegia, regina magiei albe și a făcăturilor de deochi, mai înțelegeam, dar așa? Ce-ați tăbărât cu toții pe el? Plus de asta, Predoiu o fi fost el băbălan, dar măcar a fost sincer: știa omul că a murit o regină, și-a exprimat din suflet compasiunea. În schimb faptul că un bolșevic precum Ion Iliescu transmite ”eterne regrete” la moartea unei regine e de-a dreptul culmea ipocriziei. Asta, desigur, în cazul în care fosta cârpă kaghebistă, cum o numea Vadim, nu s-a ramolit de tot și n-a crezut că transmite, de fapt, condoleanțe pentru moartea Anei Pauker.
Dar e puțin probabil ca Ilici să se fi ramolit, e încă prea tânăr pentru asta. El a scris ce-a scris cu cele mai clare lacrimi de crocodil din câte se pot imagina. Să-l auzi pe acest criminal în serie susținând că ”a avut privilegiul să o cunoască pe regina Ana” mi se pare strigător la cer. Chiar nu-și mai aduce aminte Ilici cum i-a alungat din țară, în 1990, pe Mihai și pe Ana, după ce îi urmărise ca pe narcotraficanți, pe autostradă și îi trimisese pachet la avion? Și, când mai adaugă și un ”Dumnezeu să o odihnească în pace” mai că-ți vine să crezi că Ilici, care n-a crezut în viața lui în Dumnezeu, ba chiar s-a și lăudat cu asta, își bate joc de noi toți, ca un troll suprem.
Dacă mă gândesc însă bine, la fel de ”trist” a fost fosta slugă a lui Ceaușescu și când au murit Corneliu Coposu și Ion Rațiu, doi dintre stâlpii democrației românești. Nu credeam că există un călău care să plângă pe umerii victimelor sale, până să-l cunosc pe Iliescu. Dacă restul comuniștilor, torționarilor și securiștilor care le băgaseră pumnul în gură țărăniștilor au avut măcar bunul simț să-i urască până la capăt pe ”dușmanii poporului”, Ilici le-a declarat iubire și respect veșnic. Evident, fără să simtă nimic pentru ei.
În loc să tacă din gură, fiindcă nu i-a pus nimeni sula în coaste să bâzâie la priveghi, Iliescu dă impresia că simte, atunci când mor personalități care chiar au făcut ceva pentru România, un fel de mulțumire ascunsă, un fel de ”ha, a plecat ăsta, iar eu mai stau o tură”. Însă nimic nu e veșnic, tovarășe Iliescu, nici măcar comunismul în care ai crezut, nici măcar dumneata. Așa că ai grijă ce le dorești altora, fiindcă există cel puțin câteva milioane de români care abia așteaptă să spună că au avut privilegiul de a te fi cunoscut, dacă nu personal, atunci cu siguranță prin intermediul ”teroriștilor” care ți-au justificat Loviluția din Decembrie sau al minerilor pe care i-ai asmuțit asupra noastră.
