Biserica Ortodoxă Română și Guvernul României vă prezintă un film mortal:
PACIENTUL ROMÂN
Doi cartofori împătimiți care speră să umfle potul cel mare – cât mai mulți bani de la buget – în vreme ce se întreabă, filosofic, de ce s-o numi jocul lor de cărți “Popa prostu'”, când în România există nu mai popi deștepți.
Din paginile revistei:
Interviu cu Laura Ștefan, expertă în anticorupție
Laura Ștefan: “Avem parlamentari care ne explică faptul că nu-și pot angaja decât familiile”
Reporter: Ce se mai întâmplă cu Dan Voiculescu? Are vreo șansă să fie trimis „în cantonament”?
Laura Ștefan: Dosarul domnului Voiculescu are un drum sinuos prin justiția română. Vara trecută domnul Dan Voiculescu protesta în Parlament și își dădea demisia pentru că nu i-au fost trecute niște legi despre binele poporului. De fapt, Domnia Sa știa că procesul se apropie de o soluție, la ÎCCJ, și atunci a încercat să amâne acest deznodământ, dându-și demisia pentru ca dosarul Domniei Sale să ajungă la Tribunal. După ce dosarul a ajuns acolo, dânsul s-a hotărât din nou să candideze la un loc în Senatul României. De ce? Pentru ca dosarul să ajungă din nou la ÎCCJ, iar după aceea a urmat toată acea saga, o tactică de amânare a judecății folosită de domnul Voiculescu și nu doar de dânsul. După aceea domnul Voiculescu a refuzat să depună jurământul și, dacă vă amintiți, locul Domniei Sale a rămas liber. Mă simt puțin nereprezentată, pentru că domnul Voiculescu a candidat la mine în colegiu. Acum, sunt tot felul de zvonuri că o altă persoană din acest dosar s-ar pregăti să candideze în colegiul lăsat liber de domnul Voiculescu. Dacă se întâmplă asta, și persoana respectivă este aleasă, atunci, sigur, dosarul va merge din nou la ÎCCJ, și preconizez o nouă demisie de onoare. Oricum, dosarul Domniei Sale se prescrie undeva în anul 2018, ceea ce înseamnă că mai e mult și bine.
N-am avut bani de munte așa că am mers în Deltă
Delta Văcărești, salvată deja de Liviu Mihaiu, care mai are nevoie de vreo sută de salvări până să devină frecventabilă. Până una, alta, e doar groapă infectă de gunoi și casă pentru vreo 30 de homleși.
“Un uliu planează maiestuos deasupra întinderii de mlaştini, purtat de briza dimineţii. De la acea înălţime, vede ochiurile de apă şi crângurile de sălcii, cuiburile din plopi, perdelele de trestie ce mărginesc lacul, forfota păsărilor de baltă.” Așa debuta articolul lui Cristian Lascu din numărul de mai 2012 al ediției românești National Geographic, al cărei redactor-șef este. Reportajul a inflamat spiritele eco, care s-au trezit îndrăgostite fulgerător de niște smârcuri aflate acolo, la drept vorbind, de câteva decenii. Activiștii au venit valvârtej, și-au făcut poze cu stuful, au strâns vreo sută de saci cu gunoaie ușoare (nu poți cere mai mult unor fetițe echipate cu mănuși sanitare) și au mai bifat o „acțiune”.
Sandu Pompieru ne spune unde-i Gică
Revenind pe pământ, sub uliu și sub spiritul plutitor al lui Liviu Mihaiu, am dat de Sandu Pompieru, om în carne și oase, cam la 60 de ani, căutător de urzici. Sandu a fost pompier la viața lui, de unde și surprinzătoarea lui poreclă, și toată viața a stat în cartierul Văcărești, lângă groapă. Pompieru nu e hipster, așa că el îi zice groapă, nu „Deltă”. De la el aflăm că „pe insulă”, adică pe un petic de pământ ițit în mijlocul bălții, locuiește de mai bine de 16 ani, împreună cu numeroasa lui familie, un anume Gică. Sandu zice că, prin anii ’90, acest Gică, „un băiat înalt cu un guguloi în frunte”, și-a pierdut toată averea la barbut. „Tot a pierdut. Animalele din bătătură, acareturi, casă, tot. A rămas doar cu nevasta și cu țoalele de pe el. De atunci s-a mutat aici, în groapă.”
E clar, Gică nu putea fi ratat, Gică e un personaj, viața lui e o poveste, iar pentru noi, un posibil subiect de presă. „Eee, dar e greu de ajuns la el”, ne previne, sfătos, Sandu Pompieru. „Sunt haite de câini sălbăticiți, sunt șatrele de țigani. Va trebui să treceți fix prin ele, mai bine stați liniștiți.”
Bre, nea Sandule, oi fi mata băiat de treabă, dar nouă nu ne spune nimeni să stăm liniștiți!
Și eu vreau autonomie
Și eu, Alex. Ștefănescu, vreau autonomie. Nu anatomie (ca în tinerețe), ci autonomie. Vreau ca banii pe care îi plătesc ca impozit să-i folosesc cum cred eu de cuviință, nu cum hotărăște statul român. De ce să contribui la construirea unor stadioane dacă nu mă pasionează fotbalul? De ce să dau banii pentru cercetări privind SIDA dacă nu am SIDA (și nici ocazii de-a o contracta)? De ce să investesc în campania de combatere a violenței în familie dacă la mine în familie nu se practică violența (cu excepția momentelor în care soția mea îl vede pe Crin Antonescu la televizor).
În curtea mea se va putea intra numai cu pașaport, vizat de mine (iar documentul va trebui arătat cățelei mele, Arven, un ciobănesc belgian politicos, dar ferm și incoruptibil). În loc de pașaport poate fi folosit un exemplar din Academia Cațavencu.
Mai tăiați din Chiricash!
Prețul stelistului Vlad Chiricheș crește mai abitir ca Făt-Frumos în zilele lui bune și mai dihai decât valoarea fotbalistului. După ce l-a vândut pe Andrei Cristea televiziunilor, cu 20 de milioane de euro, Jorj Becali speră să scoată pe Chiricheș mai mult decât ar face-o pe 8 pogoane de teren intravilan în Pipera. Prețul lui Chiricheș a pornit de la vreo 3-4 milioane de euro, după care Jiji a stabilit un mercurial tehnico-tactic în cazul fundașului său, după cum urmează.
Pasă bună scurtă, 5-10 metri – 200 de euro
Pasă bună medie, 10-20 de metri – 350 de euro
Pasă bună lungă (diagonală) – 600 de euro
Pasă printre sau filtrantă – 1.000 de euro
Deposedare – 1.500 de euro
Duel câștigat la cap – 2.000 de euro
Gol din demivoleu – 3 milioane de euro
Gol din foarfecă – 5 milioane de euro
