Despre “Zic Zac”, spectacolul Andreei Gavriliu, am auzit numai lucruri bune. Dacă așa stau lucrurile, zic că n-are rost să vă mai plictisesc și eu, așa că mai bine o las pe ea să ne povestească, în pași de dans, despre proiectele ei vechi și noi.
Pentru filistinii care se uită doar la fotbal, ori snobii care merg la teatru doar ca să fie văzuți la o piesă de-ale lui Beligan, poți să ne zici despre ce este Zic Zac?
„Zic Zac” este o piesă de teatru-dans de o oră și cinci minute în care se râde pe săturate și se mai varsă și o lacrimă de emoție. E un show care are impact și la Godot Cafe Teatru, și la CNDB, și la Casa de Cultură din Panciu, și la Festivalul Internațional „Eurothalia” de la Timișoara. Oricine se poate regăsi în el. Dacă n-ai prins poanta cu Schopenhauer, sigur o prinzi pe cea cu Dansul Pinguinului. Dacă n-ai mai auzit aria lui Gabriel Fauré, „Pie Jesu”, sigur știi de „Dumbala Dumba” al Tarafului Haiducilor.
Când ai scris/regizat/realizat coregrafia, la ce fel de spectator te-ai gândit? Sau, și mai precis, atunci când creai, ai avut în minte spectatorul?
Pe vremea când începeau să-mi vină ideile pentru spectacol încă nu credeam că sunt în stare de așa ceva. Drept urmare, mă concentram atât de mult pe lucrul în sine, încât posibilele reacții din exterior erau ultimul lucru care mă interesa. Din ciclul „Ce ție îți place, altuia îi face”, îmi doream foarte mult să reușesc să transpun spectatorii în acea stare halucinantă în care mi-a fost și mie dat să fiu la vederea anumitor spectacole care m-au marcat.
Cât de mult a contat faptul că este o producție UNATC? Crezi că un spectacol creat ”pe băncile școlii” permite mai multă libertate de exprimare?
Se zice că în școală mai ai voie să greșești. Pe scenele profesioniste deja se cam îngroașă gluma pentru că sunt bani la mijloc și, automat, anumite așteptări. Eu nu prea mi-am permis să greșesc școlărește pentru că depășisem deja această etapă iar acest spectacol era un fel de șasă de a-mi dovedi dacă sunt sau nu în stare să fac ceva valoros. Drept urmare, masteratul de coregrafie de la UNATC a fost cea mai bună soluție pentru a dispune de un cadru legal pentru a mă putea desfășura fără prea multe presiuni. Cu sprijinul echipei pe care mi-am creat-o și a profesorului coordonator, Raluca Ianegic, care mi-a găsit ideea foarte ofertantă, ne-am jucat serios și… iată!
Cât de important ți se pare umorul pentru ca o idee să fie luată în serios? Si ce-i cu DJ-ul? De ce te-ai gândit ca e nevoie de un personaj al kitsch-ului, comic în totalitate?
Sunt de părere că e foarte important să nu ne pierdem umorul oricât de nasol ne-ar merge. (Szin)Hazul de necaz (szinház=teatru, limba maghiară) e o modalitate prin care oamenii inteligenți pot comunica la un nivel înalt fără să fie nevoie să se cunoască prea bine. O situație scenică gravă are un impact mult mai puternic asupra spectatorilor dacă e prezentat într-un ambalaj comic. Dacă nu-l aveam pe DJ, Ștefan și cu mine am fi părut poate prea serioși sau monotoni. Am simțit nevoia existenței acestui personaj pentru a motiva prezența personajului principal al spectacolului: Muzica. De ce tocmai el? Păi unele aspecte țin și de un anumit „feeling” de-al meu pe care este mai dificil să-l transpun în cuvinte. Oamenilor le place kitsch-ul. Îi face mai nostalgici, mai naivi, mai vii.
După multe premii și festivaluri în România, în 2014 vrei să faci din Zic Zac un spectacol internațional. Pentru asta e nevoie, evident, de parale, așa că ai apelat la o platformă de crowdfunding. Câți bani ai reușit să strângi?
Acesta este un subiect „birocratico-organizatoric” puțin mai obositor… Tocmai azi „a expirat” proiectul nostru de crowdfunding iar suma finală este de 903 Euro din 4500. Asta pentru că, în urmă cu aproximativ o lună ICR ne-a anunțat că ne va sprijini deplasarea în „străinătate” și atunci am încetat să mai promovăm pagina de crowdfunding din simplul motiv că nu este fair să mai ceri bani și de la alții când cineva vrea să ți-i ofere. Prin urmare, cei 44 de susținători ai campaniei noastre își vor primi banii înapoi cu mulțumirile noastre de rigoare!
Până la urmă ICR-ul vă ajută să mergeți la Bursa elvețiană de spectacole. Aveați vreo încredere că statul vă poate ajuta?
Păi cu statul am și început „cheta” noastră, doar că acesta nu ne putea oferi un răspuns prompt pentru că aștepta și el, la rândul lui, un răspuns de la ăia mai mari. Și ca să ne umplem așteptarea cu ceva productiv, am pornit campania noastră de crowdfunding ca să știm măcar că o rezolvăm cumva. Apoi a sosit și confirmarea din partea ICR cum că ne sprijină și brusc am răsuflat ușurați. Bănuiam că o să se întâmple asta pentru că eram conștienți de faptul că reprezentăm un produs simpatic.
Cât de mult valorează pentru tine premiul special de la UNITER de anul acesta?
Dacă acest premiu ne asigură, mie și echipei mele, „job-uri” pentru o perioadă cât mai lungă de timp, eu sunt foarte mulțumită! Mă face să mă simt foarte bine faptul că am dobândit acest premiu cu spectacolul meu, faptul că ceea ce am visat să fac, deși aveam emoții în ceea ce privește postura mea de creator de spectacol, a reușit să atragă atât de mult oamenii.
Și o ultimă întrebare: ce vrei să simtă oamenii care vin la spectacolul tău? Cu ce gânduri trebuie să plece acasă?
O să dau câteva exemple de feedback-uri pe care le-am primit după spectacol și care spun totul: „Am venit cam prost-dispusă la spectacol și am plecat acasă foarte plină de poftă de viață!”, „După spectacolul ăsta vreau să merg acasă să fac sex cu nevastă-mea!”, reacția unui copil din sală la scena sărutului imposibil: „Nu vedeți că nu se poate?!”, „Este pentru prima dată când înțeleg și eu ceva dintr-un spectacol de teatru-dans.”, „Îmi trimiți și mie coloana sonoră, te rog?”… Și lista continuă…
Publicat în AC, nr. 11
