Este decembrie 1989. Un băiat frumuşel se pregăteşte să închidă gestiunea societăţii SUT Ploieşti, secţia Videle, unde este şef de secţie. Face acest lucru încercând, paralel, să fure covrigul unui coleg. Privirile crunte ale femeii de serviciu îl jenează însă.
Nu-i nimic, va mai avea timp să delapideze. Este gata să plece acasă, când un strigăt neobişnuit face înconjurul clădirii: „Îl dau ăştia jos pe Ceauşescu, băăăă!”.
Calm, în loc să se panicheze, omul nostru pune mâna pe telefon şi îşi sună vărul, prim-secretar UTC al judeţului Teleorman. Discuţia nici nu contează. Restul este un arc peste timp făcut din cea mai fină marmură, în care inginerul-fotbalist a driblat situaţie după situaţie, post după post, poziţie după poziţie.
Aşa a ajuns, logic, după mulţi ani, să declare la un post de televiziune: „Nu aş renunţa la afaceri nici dacă mi s-ar oferi poziţia de premier. Nimic nu este mai important pentru mine decât dezvoltarea afacerii mele personale, pe care vreau s-o valorific în interes naţional, creând peste 1.000 de noi locuri de muncă”.
De unde se vede ce atacant egoist ar fi fost Adriean dacă ar fi ocupat poziţia respectivă la vreun club de la noi. Nu numa’ că ar fi băgat doar el mâna la portofelele adversarilor, dar nici n-ar fi împărţit prădăciunea cu şefii ăi mari.
După care, odată ajuns patron de club, ar fi aruncat o biată ciosvârtă la mia de suporteri care i-ar fi călcat stadionul prăpădit. O reducere de 1% la abonamente, pe care s-o plătească tot ei, evident.
