Când odioasa dictatură și sinistra sa soție sfârșeau împănați cu gloanțe la zidurile Târgoviștei, am avut naivitatea să credem că tot ce însemnase comunism – lașitate, ipocrizie, minciună – a fost îngropat la Ghencea, sub oblăduirea ortodoxului sub acoperire Gelu Voican-Voiculescu, care le-a mai și zis un creștinesc ”Dumnezeu să-i ierte”. Am crezut că de-acum înainte n-o să mai fim obligați să tăcem din gură, ca să nu deranjăm ștabii de Partid și de Stat, pe principiul atât de drag comuniștilor ”dai în mine, dai în tine, dai în fabrici și uzine”. Am crezut, evident, că într-o democrația în care libertatea de exprimare e un dat fundamental, vom avea voie să spunem orice și nu vom mai fi nevoiți să ne punem lacăt la gură de frică.
Dar, după mai bine de un sfert de veac, ne dăm seama că acel principiu bolșevic e viu și jucăuș, doar rima s-a schimbat puțin: nu mai există fabrici și uzine, că le-au mâncat nefripte guvernanții de după Revoluție și le-au vândut la fier vechi în cârdășie cu clanurile țigănești de renume Mondial, deci ce putea să rimeze mai bine cu ”mine” decât ”limuzine”? Așa că astăzi, orice penal ajuns în vreo funcție de conducere îți va putea spune, dacă-l acuzi de ceva, ”dai în mine, dai în tine, dai în ștabi și limuzine”. Pentru că șmecherilor care ne conduc în anul de grație 2016 li se pare că orice critică la adresa lor e, de fapt, o critică la adresa țării, a stabilității, a consensului. Când îi spui unui hoț, de la obraz, că fură, ajungi să te simți tu vinovat, fiindcă i-ai stricat feng shui-ul și ai tulburat ordinea instituțională.
Uitați-vă la cazul Zgonea versus Dragnea, în care primul i-a cerut celui de-al doilea să facă un pas în spate, după ce a fost definitiv condamnat de justiție. În orice țară normală, un partid al cărui lider e deja un pușcăriaș în formare ar fi dat cu el de pământ în secunda doi, ca să-și protejeze imaginea. În România, țară anormală, nu doar că partidul s-a strâns ca un singur gând, o singură voință, cum spuneau, pe vremuri, cântecele patriotice și revoluționare din cele două ore de program TV, în jurul Conducătorului Suprem, dar s-a și grăbit să-l mazilească pe acuzator, deși știa că acesta are dreptate. A fost ca și cum te-ai întoarce într-o zi, ca tot omul, de la muncă, și ai vedea un hoț că tocmai îți fură plasma pentru care ai făcut împrumut la bancă; încerci să-l oprești, dai alarma printre vecini, iar când vine poliția, hoțului îi cere scuze și pe tine te ia la pulane, întrebându-te de unde naiba ai avut tu, bugetar amărât, bani să-ți cumperi plasmă, ce, televizoarele pe lămpi nu-ți mai plăceau?
Dacă PSD, cel mai mare partid al țării, ar fi avut o clipă măcar convingerea că prezența în continuare a lui Dragnea în fruntea bucatelor i-ar fi periclitat șansele la vot, l-ar fi decapitat fără milă. Dar nu i-a făcut nimic tocmai fiindcă știe că electoratul lui tipic, sărac și incult, nu dă doi bani pe o condamnare pentru furt de voturi. Dacă Dragnea ar fi furat câteva miliarde din banii de pensii, dacă lua laptele de la țâța mamei și-l vindea la suprapreț, dacă omora trei amărășteni cu Hammerul pe trecerea de pietoni, beat mort, poate că electoratul pesedist s-ar fi simțit deranjat. Dar așa, pentru niște telefoane date ca să scoată lumea la vot și morții din morminte, să faci pușcărie, fie și cu suspendare? Ștabii din PSD știu prea bine că nu riscă nimic păstrându-l pe Dragnea președinte, dimpotrivă, au garanția că priceperea acestuia în ale furtului le va asigura voturi și mai multe la locale și parlamentare. Eventuala indignare a unora dintre votanți va fi, bineînțeles, ușor suprimată cu două kile de zahăr și trei litri de ulei. Pentru că ăsta e electoratul PSD: se lasă furat, cu condiția să primească și el ceva din pradă, chiar și niște firimituri. Și vă garantez că nimeni nu-l va acuza vreodată de complicitate.
La fel de elocvent e cazul Vlad Alexandrescu versus guvernul României. Deci un ministru reformist și curajos, cum țara asta n-a mai avut de la Kogălniceau și Spiru Haret încoace, își propune să intre ca-n brânză în mafia incultă din Ministerul Culturii, măturând, de-a valma, cumetrii, sinecuri și rubedenii încremenite pe post de la Gheorghiu-Dej încoace. Ce se întâmplă cu el, în condițiile în care România are un guvern de tehnocrați și se mândrește cu asta? Conform normelor bruxelleze, atât de iubite de premierul Cioloș, un asemenea ministru trebuie sprijinit până-n pânzele albe în ce și-a propus. Doar că, așa cum bine zice un vechi proverb românesc, până la Bruxelles te mănâncă nesfinții, adică tocmai mafioții pe care i-ai acuzat. În loc să dea iama prin guvernul de miniștri lași, numiți, la derută, Curaj, în loc să bată Toba prin guvern și să-i zboare pe toți plagiatorii, premierul Cioloș ia poziția de drepți în fața sistemului mafiot și-l dă tot pe Alexandrescu afară. Că de ce i-a dat în gât pe corupți printr-un articol în ziar? Ce, nu putea să-i spună direct lui dacă sunt miniștri care au încercat să-l intimideze? Îi zicea direct lui și nu mai auzea nimeni că i-a zis. Așa, a preferat să toarne presei și să audă toată România că guvernul de tehnocrați este, de fapt, o altă interfață, ceva mai umană, a sistemului politic care ne fură din toate buzunarele de două decenii jumate încoace.
Așadar, hotărât lucru, România e în zodia țepelor: n-a fost de ajuns că ne-am țepuit cu cuplul de mare taină Klaus und Carmen Iohannis, cuplu ce ar putea inspira pictorilor tablouri din ciclul ”Natură moartă cu genunchi frumoși”. A trebuit să ne țepuim și cu tehnocratul Cioloș, care zi după zi nu încetează să ne demonstreze că se află nu în fruntea unui guvern de tehnocrați, ci mai curând a unuia de cleptomani. Paradoxul este însă că, așa cum până mai ieri aveam corupție, dar n-aveam corupți, azi avem parte numai de țepe și tot noi ne întrebăm ca proștii: da’ Țepeș unde-i?
Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 7 (1206) – 9-22 mai 2016
