În toții anii care au trecut de la Loviluția din Decembrie 89 încoace, în România politicienii pușcăriabili au fost arestați și vârâți la gherlă după ce băgau mâna până la cot în funcție fiind. Circuitul coruptului în natură era simplu și, de fiecare dată, același: un anumit Dorel, în general ”de meserie auto” ajungea în Parlament, în guvern, ori la vreo primărie, ciordea în stânga și-n dreapta, lua șpăgi la două mâini, după care picau procurorii peste el și-l prindeau, pareczampl, într-o zi ploioasă, numărând banii, căci nevasta îi era la coafor, iar amanta la Paris, deci altceva ce-ați fi vrut să facă pe o asemenea vreme? Nu ne-ar ajunge toată revista să-i enumerăm aici pe toți șpăgarii condamnați după ce-au fost prinși cu mâna în borcanul cu miere al bugetului. Dar toți aceștia au fost vârâți la beci abia post-factum, când deja erau cocoțați pe foncție. A trebuit să vină Ludovic Orban, o fire mai nonconformistă, se știe, ca să strice acest model, inaugurând un altul: politicianul care umblă cu șpagă nu după ce e ales, ci înainte.
Oricum, e de apreciat că Sică Orban nu s-a dezis de jurămintele din campanie: a jurat el că e om cinstit? A jurat! A promis că nu ia șpagă pentru el? A promis! A luat? N-a luat, ați văzut vreun ban la el? Orban este ultimul romantic al politicii românești, o fire atât de sensibilă încât e-n stare să dea și cămașa de pe el altora mai puțin îmbrăcați, cum sunt, de pildă, jurnaliștii. Singura lui problemă e că și-a ales prost targetul. Chiar așa, domnu’ Sică, se poate? Înțeleg că toți sunt jurnaliștii sunt, pe frigul ăsta, cam golaș îmbrăcați, așa, dar unii sunt dotați, de la natură, cu un șorici extrem de gros, care-i ajută să reziste la vitregiile sorții, matale tocmai lor te-ai gândit să le procuri 50.000 de euro, ca să-ți facă reclamă? La câți bloggeri de succes sunt prin Capitală, era suficient să le dai la fiecare câte o sută de coco de căciulă și te popularizau zilnic, pe toată durata campaniei electorale, ba-ți mai rămâneau și bani de-o bere, în caz că voiai să pleci pe undeva cu mașina. Nu de alta, dar miticii care se uită la televizor nu pe matale te votează, ăia sunt setați din start pe Gâdea, așa că te-ai agitat degeaba și ai aruncat banii pe fereastră. Ia aminte de la șeful matale, Iohannis, care a știut că nu creierelor spălate și privitoare la Antena 3, RTV, B1 și Realitatea trebuie să se adreseze, ci poporului feisbucist. Ai idee câți bucureșteni au Facebook și intră pe bloguri? N-ai, că dacă ai fi avut le dădeai naibii de tonomate, de ciutaci, gâzi și rareșbogdani și-ți făceai cu 50.000 de euroi o campanie pe net de murea lumea.
Așa, ai preferat să umbli cu bancnote mari, bătătoare la ochi, când știai că tonomatele de la TV nu funcționează decât cu fise mici, și ți-ai mânjit, pe final de carieră, reputația, dovedind încă o dată, dacă mai era nevoie, că nu există politicieni cinstiți, ci doar politicieni hoți, neprinși încă. A meritat, domnu Orban, să-ți bagi pielea în saramură pentru cine știe ce mogulaș de la televiziuni, care astăzi îți ia banii de șpagă și zice că-ți face campanie electorală, dar mâine, dacă primește un telefon pe firul scurt de la stăpânul lui, te face albie de porci? Și te mai întrebi de ce plâng chitarele? Plâng de ciudă, îți spun eu, văzând și ele că așa meloman o s-ajungă să cânte arii celebre la dușuri, acolo unde nu numai muzicienii, dar, mai nou, nici scriitorii, nu prea au mare căutare. Ca să-l parafrazez pe un alt drojdier celebru, Hemingway, atunci când auzi plângând chitarele, nu te-ntreba pentru cine plâng. Plâng pentru tine.
Acum, pe cât se poate omenește prevedea, domnul Ludovic Orban o să-și continue, la bătrânețe, studiile, cu cel puțin un master de doi ani la ”facultatea” din Jilava, în vreme ce doamna Firea s-ar putea să facă, cel puțin până în 2020, menajul la Primărie, curățând tot ce e de curățat: pomi, trotuare, străzi și, evident, conturi. Dar cine știe, poate că, pe undeva, sacrificiul lui Orban a fost necesar, pentru ca dreapta să mai apuce și ea să câștige Bucureștiul, după mai bine de un deceniu: acum, Nicușor Dan are cale deschisă spre primărie, căci nu îl văd pe Marian Munteanu sau pe un alt candidat liberal care să poată lua mai mult decât el sau decât Firea – desigur, dacă nu-i vine vreo idee creață doamnei Gorghiu și lansează, mâine-poimâine, candidatura „steagarului dac”, în direct de la Obregia.
Sincer să fiu, de domnul Orban nu-mi fac griji. Chiar dacă ajunge la bulău, sunt sigur că n-o să doarmă cu fundul lipit de perete, pentru că e băiat de băiat, rău de gură și tare-n instalație. Și apoi, nu s-a lăsat el intimidat de Crin Antonescu, doar n-o să se lase acum intimidat de alți derbedei, cu mai puțină școală. Dar îmi fac griji pentru cățelul ăla simpatic, cu care se poza domnul Orban în campanie. Cu stăpânul intrat la răcoare, săracul patruped ce-o să se facă? Dacă ajunge el pe străzi, să se antureze cu toți vagabonzii, și-l prind hingherii de-l fac mănuși pentru cine știe ce duduie de afaceri? La cățelul matale nu te-ai gândit, domnule Orban, când negociai șpaga cu toți turnătorii? Că-mi vine, așa, un năduf, cum ar zice melopeea populară, ”să te-ntreb acum pe tine, care-i om și care-i câine?”.
Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 6 (1205) – 18 aprilie-8 mai 2016
