Iertător din fire, și fără a se supără prea tare în ultimele două cincinale, la toate bancurile și aluziile tâmpite legate de așteptata sa ieșire în decor (a se citi intrare în legendă, dar fără popi și biserică, pe motiv de ateism științific), tovarășul Ion Iliescu nu a mai putut suporta, totuși, tupeul nesimțit al procurorilor nației, fapt pentru care a ținut să facă parte și din istoria evenimentelor neașteptate ale anului curent, anunțându-și demisia de la șefia Institutului Revoluției Române.
Ca urmare a acestui bărbătesc gest de protest, nu numai că la casa din Primăverii nu au fost coborâte în bernă drapelele URSS și RPR, ci, dimpotrivă, toată ziua au zbârnâit telefoanele la reşedinţa familiei iar doamna Nina a trebuit să facă, vrând-nevrând, pe telefonista. Jovial ca întotdeauna, sărbătoritul a răspuns încurajărilor apropiaților, cu tradiţionalul său zâmbet-împrejur, mulţumind călduros tuturor că şi-au mai adus aminte de el.
Din câte ne-au anunţă surse bine informate, care au fost reale şi vor fi autentice, momentul trist s-a transformat chiar într-o paranghelie în toată regula, nelipsind nici vizitele de cadorisire, pe modelul marilor capi de clan care se retrag la pensie. La moaştele tot mai dolofane ale preacinstitului şi preacuratului a avut loc un adevărat pelerinaj de la care nimeni n-a lipsit de la pupat mâna care i-a crescut şi i-a hrănit. A fost şi Năstase, aducând cu el un tablou renascentist cu tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, care oricum nu-i mai încăpea în baie de când şi-a pus şi bideu. A venit şi Ponta, care i-a adus o cască de copilot roşie, având, în loc de vizor, un lămpaş, să-i amintească lui nea Nelu de vremurile bune de odinioară.
Vanghelie i-a adus sărbătoritului două almanahe Cutezătorii, ediţie de lux, îmbrăcate în piele, scriindu-i, pe pagina de gardă: „Nea Nelule, care eşti un secol să ne trăieşti!”. Dar cel mai mult, dintre toate cadourile lui Iliescu, l-a impresionat cel al lui Geoană. Fostul coleg de partid a dovedit că cei săraci cu duhul sunt nu doar fericiţi, ci şi iertători, şi i-a trimis în dar o carte în care se recunoaşte şi pe sine, aşa amărât cum e el acum, exilat la Dăbuleni: „Tristele” lui Ovidius Publius Naso. Ba, din câte susţin sursele noastre, i-ar fi scris sub titlu şi o dedicaţie pe măsură: „Băi, tristule, să nu-mi spui mie Prostănacul dacă mâine – poimâne, din partidul pe care l-ai creat, nu o să mai apuci să-ți dai demisia, că o să te dea Ciolacu afară, pe ușa din dos!”.
