Cum s-ar zice, și abia aștept să fiu contrazis, cine intră în politica românească chiar asta vrea: să aibă ca șef un individ puternic de care să asculte și care să-l conducă… la cașcaval. Și ne justificăm: în România nu există partide. Există doar lideri. Lideri și cozile din urma lor.
Dar să pornim de la bilanțul guvernării exercitate de către mai toate partidele asupra României post-decembriste. 26 de ani de cumătrocrație ne dau un bilanț absolut dezastruos: s-au privatizat aproape toate activele economiei comuniste iar Țara s-a ales cu 150 de kilometri de autostrada (dintre care vreo 20 se scufundă de zici că-s Veneția), cu Top 50, 100, 500 și kilometri de dosare penale. După 26 de bugete naționale avem infrastructură și economie la nivel de țară subdezvoltată, educația și sănătatea la pământ, iar partidele politice s-au obișnuit să considere bugetul de stat și funcțiile publice drept moștenirea/moșia proprie – prada de război de după fiecare scrutin electoral. De aceea specialiștii au emigrat să-și găsească în altă parte ceea ce nu au găsit în țară: respect față de munca și cunoștințele lor – noroc cu integrarea în NATO și UE că au avut granițele deschise.
Care este realitatea vizibilă? Cine dă/marchează banul la partid acela beneficiază de contracte grase cu statul, are acces la funcții publice – el sau cei din familia/protejații lui. Cei din PSD au privatizat economia și au palmat banii creând “capitalism de cumetrie”. Pentru a avea “liniște, să poată lucra” (fura în liniște), au creat și ridicat la politică de partid principiul “pomană contra voturi”. Pe același principiu s-au bazat și cei din PNL (partid cică de “dreapta”), care au reușit performanța de a ne periclita viitorul ca țară, cu bună știință, doar pentru a cumpăra voturi. Cât despre cei din ex-PDL-ul vomitat în Mărețul Nou PNL, și ei se pot “mândri” cu specimene și apucături care au rădăcină comună cu cei (cele) din PSD și PNL – de la activismul din cadrul fostului PCR, până la lista de turnători sau ofițeri sub acoperire a fostelor și actualelor servicii secrete ale României. PDL a funcționat la fel: sponsorii generoși au avut acces la funcții, ei sau copiii lor, și la contracte preferențiale cu statul.
Este interesant cum ne întoarcem de unde am plecat și acum, ca înaintea fiecărui scrutin electoral, discutăm despre un nou partid. Se pun întrebări, se oferă soluții, se încearcă rețete… dar, întrebarea de bază rămâne: câți v-ați băga? Ei, aici este o mare problemă: cine va susține acest partid – vorbim despre voința unui lider, vorbim despre un grup de inițiativă? Cum se va structura acest partid: de jos în sus, sau de sus în jos ca într-o adevărată ierarhie de tip medieval ca până acum (mai ales că am avut parte de măcar două eșecuri majore: Noua Republică – partid pornit de jos în sus și confiscat de sus în jos, și Partidul Forța Civică – partid luat de pripas în Alianța România Dreaptă pentru a se putea masca blaturile dintre Vasile Blaga și liderii Uniunii Social Liberale)? Pe ce bani se bazează cei care vor să facă noul partid și în ce mod vor sponsoriza partidul acești bani: la vedere sau subteran cum se întâmplă lucrurile acum în politica românească? Căci, nu-i așa, riscăm să aducem aceleași metehne și să pervertim din fașă această nouă construcție politică și să facem din nou din cei “curați” unii “curat-murdari”? Deocamdată, după cum bine observa cineva, în fiecare zi a săptămânii, pe bloguri, acasă, la serviciu, în baruri sunt cel puțin 300.000 de cetățeni care se plâng că este nevoie de 20.000 de activiști pentru a face un nou partid. Există toți, dar nu se văd în ziua votului.
Un nou partid nu poate fi decât unul care să vină cu soluții pentru cei care plătesc taxe și impozite, unul care să ne salveze pen oi, ăștia care mai muncim, de șleahta de asistați – noii mineri ai politicienilor. Și-mi justific afirmația din prima frază cu spusele unui bun prieten din on-line: “și care este principala trăsătură a unui partid din România? Simplu: aceea că nu este partid. Nu doar că nu este un partid politic – dar nici măcar nu este un partid, ca organizație închegată și cu un scop comun. Este ca un grup de oameni care stă la semafor și vede zburând bancnote pe trotuarul opus. Sar toți să treacă strada, fără nici un respect pentru legile de circulație. Problema e că mașinile accidentează (vezi DNA, vezi DIICOT). Deci le trebuie cineva care să fie în măsură să le arate o cale posibil de urmat printre acele mașini și. dacă se poate, să mai și oprească circulația. Adică le trebuie un lider care să influențeze mediul și să-i conducă către bani. Nu contează deloc cine este liderul și cum gândește. În România nu există partide. există doar lideri. Lideri și cozile din urma lor.”
