În dimineața asta de marți alarma telefonului a sunat ca-n fiecare zi, iritant de crudă și de tare. Veninul în care s-a transformat cafeaua dulce din timpul weekendului parcă și-a pierdut azi puțin din intensitatea pe care o avea ieri. Dar e tot rea!
Am încă ochii chinuiți de somn și lumina becului mi se pare o tortură chiar și după cele 13 minute care au trecut de la părăsirea culcușului cald în care mi-am cărat tot felul de perne, șosete de eschimos, pilote și șaluri călduroase, numit, scurt, pat.
Încet, încet îmi desăvârșesc ritualul de deghizare din fiecare dimineață. Lipsește doar să-mi trag colțurile gurii într-un surâs aproape tâmp și-am să par lumii întregi bine dispusă.
Ies afară, în vântul rece, și primul impuls e să fug cât pot de repede înapoi în culcuș, să-mi ascund capul în pilotă şi să uit că e marți și-s multe ceasuri rele. Oare dacă-i explic șefului că-n familia mea nimeni n-a făcut nimic și n-a mers nicăieri într-o zi de marți, o să râdă rău de tot și-o să-mi arate ușa? Uite un lucru pe care nu țin deloc să-l aflu!
E întuneric beznă și mă întreb dacă nu cumva m-am zăpăcit și-am plecat cu o oră mai devreme. Nici până la vârsta asta nu știu când se dă ceasul înainte sau înapoi și de ce. Nu e țipenie de om! Strada e pustie și vântul mătură, plictisit, gunoaiele. O face mai bine decât doamna care nu mătură de obicei pe trotuarul nostru.
E ca-n visul ăla oribil în care mă plimb cu un tramvai într-un oraș pe care nu-l cunosc, toată lumea coboară, numai eu nu știu unde să cobor, unde să mă duc și de ce. Și totuși, sigur nu visez, că simt în nări mirosul celor câțiva stropi din parfumul la care mai am două rate de plătit și pe care îl port doar în zilele urâte și grele, cum ar fi cele de marți.
Ridic, mirată, ochii spre cer şi îi închid imediat. M-aș ascunde, dar unde? Sunt în plină stradă, singură și în pericol. Cerul e negru. Mii de ciori croncănesc asurzitor și se învârt pe cer amenințătoare. Îmi repet în gând „dă, Doamne, să fie un coșmar, dă, Doamne, să fie un coșmar” și dau să plec mai departe.
În fața mea o cioară. Neagră, imensă, lucioasă și rea. Mă opresc împietrită. Ăsta-i unul dintre cazurile alea când cărțile SF devin realitate, ciorile mănâncă cetățenii cinstiți şi serviciile mușamalizează totul, spunând că subiectul a fugit în Dubai unde s-a măritat cu un șeic și trăiește împărătește. Hmm, asta n-ar fi rău deloc…
Revin, suspansul crește iar. Să sun la 112 și să le spun „nu vă supărați veniți de mă salvați, m-a atacat o cioară…”, mă duc ăia direct la balamuc.
Fac doi pași spre ea și lighioana înclină capul, când la dreapta, când la stânga, nepierzând din ochii ei înspăimântători covrigul meu cu mac. Mai bine moartă de foame, decât atacată de o pasăre ucigașă. Pun, încet, covrigul pe asfalt și mă îndepărtez, având grijă să liniștesc cioara cum am văzut eu în filmele americane.
Simt o respirație rece în ceafă, ma întorc, și-o creatură fără dinți și fără păr, cocoșată, cu degete lungi și galbene îmi spune gâfâind: maică, întoarce-te și ia-o pe Pictor Mirea, că pe aici e strada blocată! Iar schimbă hoții ăștia bordurile.
– Păi, bâigui eu, leoarcă de transpirație, unde-s muncitorii??
– Dorm, maică, la ora asta!
Fie ce-o fi, eu când ajung la serviciu îi zic șefului că nu mai ies marțea din casă, fiindcă n-are nimeni habar dacă alea trei ceasuri rele sunt dimineața, la prânz, seara sau fragmentate de-a lungul întregii zile, așa că-s în pericol permanent!
