Nici n-a ieșit bine „fă”-ul din gura „bă”-ului de Ponta, că au și sărit ciracii să-și salveze păpușarul. Majoritatea au spus că nu există niciun „fă”, că, de fapt, Viorel ar fi rostit, galeș, un prietenesc „măi”. Cu puțin talent și insistență, slugoii de serviciu ar fi ajuns chiar să spună că premierul ar fi zis „dragă”, nu „fă”, dacă Moise Guran și alții n-ar fi pus pe piață înregistrări audio în care apelativul „fă” e la fel de clar ca plagiatul din teză.
Deci avem un „bă” care zice un „fă”. Cum o rezolvăm? Orice om normal ar fi încercat cu o scuză („premierul era tensionat, situația era gravă, a fost o scăpare regretabilă, pentru care ne cerem scuze doamnei ministru și opiniei publice”), dar nu și trepanații ținuți pe tratament intensiv de Antena 3. Mugur Ciuvică, încercând să mimeze relaxarea în ciuda feței lui de suferind asupra căruia calmantele nu mai au efect, a decretat că, la urma urmei, nu e nicio problemă. „Cuvântul „fă” e des folosit prin satele românești, dar nu într-un sens insultător sau jignitor, ci mai degrabă prietenesc, exprimând o anumită simpatie. Femeile chiar se strigă așa: „Ce faci, fă, Anastasie?” „Bine, fă””
Vasăzică, Ponta a chemat-o cu „fă” pe ministreasă în bărcuța lui plină de aere, dar nu într-un sens insultător, ci prietenesc. A, păi e bine, în cazul ăsta. Dacă „fă” dovedește simpatie și, în general, felul în care se strigă oamenii pe la țară e semn de afecțiune, eu propun următoarele:
– „bă, bulangiule, Ciuvică”, spus cu amor
– „Mă coa`, Badeo”, rostit cu dragoste
– „bă, căcănarule, Gâdea”, propunțat cu respect
Și, în fine, dovada maximei iubiri,
– „Bă crețare, Ponta, weekend plăcut!”
Eu zic c-am fost destul de respectuos. Mă rog, într-un fel în vogă la țară.
