În resemnarea prin care-am mai lăsat un an să treacă peste noi, şi-n amăgirea inocentă a întâmpinării celui nou, nu ar strica nimănui să se aplece, chiar şi doar pentru o clipă, asupra clepsidrei personale. Şi ce prilej ar putea fi mai nimerit pentru un astfel de răgaz decât vestea despre o “capsulă a timpului”, descoperită nu de mult la Paris? Un apartament în Place Pigalle, rămas nelocuit încă din anii anteriori celui de-al doilea război mondial, pe care proprietara l-a părăsit, lăsând în urmă, intacte, mărturiile şi intimităţile vieţii ei de până atunci, plătind însă, cu o eleganţă greu de înţeles astăzi, chiria pentru el până în ziua morţii, la 91 de ani. Un loc despre care lumea a aflat când un reprezentant al unei case de licitaţii i-a trecut pragul, descoperind sub o pulbere groasă de praf sticluţe în care parfumul căpătase o nuanţă de alamă veche, perii cu mânere argintate, cape de blană odihnindu-se bătrâne pe spătarul vreunui fotoliu satinat, sticle gălbui ce-au oglindit odată vanităţi, scrisori de dragoste legate cu funde mari, decolorate. Covoare orientale groase pe care şedea cuminte un struţ împăiat, acoperit cu mâneca unei rochii de casă din mătase. Ziare, cărţi, tablouri de familie. Dar cea mai răvăşitoare descoperire s-a dovedit a fi un tablou al lui Giovanni Boldini, înfăţişând o femeie cu părul de un coniac stins, strâns neglijent la spate,cu umerii goi, marmoraţi, înveşmântată într-o rochie de un roz fad, de-o voluptate ce nu mă îndoiesc că şi acum ar putea stârni simţurile la fel de mult cum o făcea, cu siguranţă, odată. Madame de Florian.
Aproape că mi-e teamă să mă întreb dacă în 70 de ani de-acum încolo, găsind vrednicii noştri urmaşi o capsulă a timpului asemănătoare celei de mai sus, un apartament al vreunei “dive” contemporane nouă, se vor minuna ei nostalgic şi în faţa altor lucruri decât cele purtând consistenţa siliconului şi profunzimea decolteului. Când frumuseţea, trasată cu penelul sau bisturiul, dispare printre firele de păianjen ale trecerii, rămân doar lucrurile să vorbească pentru noi; despre ce-am fost şi nu mai putem fi, despre lumea care ne închide pe toţi în încăperi micşorate până la singurătate. Madame de Florian s-a ferecat pe sine într-un apartament din altă dimensiune a realităţii; a păstrat cheia, a plătit chiria şi taxele, dar a refuzat să se revadă. E o poveste dintr-o altă epocă şi cu un final în nişte vremuri când e privită cel mult ca un fapt divers. Azi sunt la mare preţ fleicile de pe Lady Gaga, limba de un cot a lui Miley Cyrus şi amănuntele dintre picioarele “asistentelor” lui Capatos.
Mi-am permis să notez toate astea, răpind puţin politicului ce-i al politicului, pentru că mi se pare senzaţional să nu vrei să revezi un loc pentru care ai plătit 70 de ani. Eu, una, aş fi făcut-o. M-aş fi simţit aşa, un fel de Lady Gaga scoţând din frigider fleicile tinereţii, o Miley Cyrus lingând din nou bila succesului de altădată sau, de ce nu, o asistentă a lui Capatos regăsind canapeaua veche pe care m-am hlizit la semnele regizorului. Fiecare epocă are, până la urmă, farmecul şi farmecele ei. Doar că au fost timpuri când eleganţa şi frumuseţea nu erau artificiale şi meritau să le păstrezi într-un cufăr pentru care să plăteşti tot restul vieţii, fără să-ţi etalezi fleicile pe canapele şi să umbli cu vreun irinel pe post de portofel. Madame de Florian….chapeau!
Exclusiv online
