A mai trecut un 26 ianuarie şi naţiunea e tot împărţită în două tabere ireconciliabile: cei care îl regretă pe Marele Cârmaci şi aceia detestându-l în continuare. Primii îşi amintesc de blocurile construite, pe care autorităţile de azi nu reuşesc să le văruiască gratis, şi locurile de muncă sigure unde plimbai ţeava şi cana cu nechezol fără grija productivităţii capitaliste. Ceilalţi nu uită privaţiunile devenite mod de viaţă, lipsa mijloacelor de informare, a mărfurilor în magazine, teroarea raţionalizării energiei electrice şi a căldurii iarna, ultima dusă spre dispariţie în ultimii ani ai binefacerilor scorniceştene.
Un numitor comun există între cele două categorii – acordul în privinţa incapacităţilor şi necinstei actualei “clase politice”. Aici aş vrea să-i dezamăgesc pe toţi cu o opinie personală: nu e nicio diferenţă între ce a fost înainte de ’89 şi competenţele de azi ale celor puşi în fruntea bucatelor. Atâta doar că atunci nu exista presa liberă, înjurată şi bălăcărită acum şi care, mai bună sau mai amatoristă, să-i pună la gazeta de perete pe neaveniţii în costume de activist. Spunea un criminalist după ’89, când România părea invadată de extratereştri puşi pe tâlhărit şi omoruri, că rata criminalităţii nu era mai mare decât în Epoca de Aur, deosebirile existând doar în reflectarea mediatică. Despre ucigaşii sângeroşi mai primeam ceva ştiri cu porţia în “Pentru Patrie”, cazurile fiind atent selecţionate de cenzura oficială. Restul se trecea sub tăcere, pentru a nu se crea un climat defavorabil elanului muncitoresc al populaţiei.
Politrucii hoţi dădeau şi pe atunci cu vastul în banul public, cazurile depistate fiind rezolvate ori prin retrogradare, ori prin avansarea în funcţie, în raport cu relaţiile din Partid ale împricinaţilor. Asta pentru că Poporul trebuia să ştie că e condus pe drumul luminos numai de oameni corecţi, ăia pe care îi vota el cu 99% indiferent de bifele pe aşa-zisele buletine de vot. Îmi amintesc cum eram duşi la muncile agricole şi unde eram controlaţi la piele să nu plecăm cu vreun ciorchine de struguri, în timp ce maşinile Partidului, Securităţii, Miliţiei şi Armatei încărcau fără nicio jenă şi pe alese lăzile eforturilor noastre viticole.
Dar cel mai mult îmi place mie cum Ceauşescu este văzut ca un luptător naţional împotriva spolierii impuse de lacomii capitalişti prin FMI, Banca Mondială şi alte instituţii financiare internaţionale. Dragilor nostalgici, tot ce a construit Eroul Economist Ceauşescu în România a fost realizat prin banii acestor organizaţii şi nu din gardurile de cimitir pe care le forjaţi voi în timpul liber de la serviciu. Închipuindu-şi că, odată ieşiţi din bordeie şi ritualul mămăligii la ceaun, românii s-au dedicat nativ industriei grele, strategul nea Nicu a băgat purcoaiele valutare în fierătaniile uriaşe ce au dus la prăbuşirea economică a României. Treaba e aritmetică, nici măcar matematică, şi o poate înţelege oricine nu e convins că Gâdea e jurnalist şi Voiculescu investitor patriot: dacă produci un aparat de radio cu 1000 de lei şi îl vinzi cu 500, e clar că vei ajunge să nu mai faci nici aparate, nici piaţa cu şanse de a umple sacoşa.
Comunismul a căzut nu militar, ideologic, sau mai ştiu eu cum, ci economic. Nu poţi să bagi la infinit într-un buzunar mult mai puţin decât scoţi. Nu e, de fapt, nicio ideologie aici, titanul demagog Marx bătea câmpii egalitarismului doar pentru că avea grijă capitalistul Engels să îi alimenteze socialist portofelul. Criza capitalistă contemporană e, zic eu, oricum mult mai plăcută decât aia de dinainte, când interceptam bulgarii cu ligheanul, răceam surcica la kil pe calorifer şi veneram butelia plină ca pe păsăricile televizate de Capatos. Cunosc destui care îl plâng pe Ceauşescu din maşini străine, cu Galaxy-uri în mână şi concedii pe litoraluri fără căcăţei mioritici în apă. Iar despre chestia cu “muritul de foame în România” n-aş aminti decât îmbulzeala din hypermarketurile unde stivele de mâncare o fac pe tanti Leana să nu-şi găsească odihna veşnică.
Faptul că fiecare e liber să-şi spună liber dragostea sau dispreţul pentru accidentul istoric Ceauşescu e cel mai mare progres al vremurilor actuale şi câştigate cu sânge nevinovat în ’89. Nu e cazul să ne înjurăm şi să ne urâm pentru că avem păreri diferite. Dar, dacă n-am face asta, toată strădania de o viaţă a Geniului din Carpaţi ar fi în zadar. El e cel care a lucrat intens la crearea hibridului uman botezat “omul nou”, cu gândirea întoarsă pe dos şi dujmănos pe cei ce nu îi sunt asemenea. Aşa că investiţile lui pe banii FMI-ului nu au fost toate falimentare şi produc, încă, rezultate cu largă desfacere pe piaţa românească a furatului căciulii proprii. Nea Nicule, respekt, Moşule!
