Poate nu ați observat dar, indiferent de cât de tare te grăbești să ajungi la un ghișeu, întotdeauna se va materializa (acesta e cuvântul) un pensionar în fața ta. Cică sunt lenți, lipsiți de vlagă, dar adevărul este că, în materie de ghișee, nimic nu este mai iute ca pensionarul. Nici măcar lumina.
Scriem pentru aceia care au muncit o viaţă, conştiincioşi, dând totul în aşa fel încât să se poată uita liniştiţi în oglindă şi dormi la fel de liniştiţi. Cât bun simţ din partea celor care ne-au guvernat după 1989 se regăseşte în valoarea pensiilor acestor oameni, în calitatea serviciilor care li se oferă prin intermediul statului și câtă protecție în fața companiilor de apă-curent-gaz care îi spoliază cu factura? Ce aș putea spune, să fie și decent, despre pensionarii obligaţi să trăiască „decent” cu pensii de 300 – 500 de lei pe lună… Sau despre românii care au fost devalizați şi prădați de către „pensionarii” regimului comunist banditește, pe față, atunci când aceștia și-au însușit, în folos personal, de așa-zisa “avere a întregului popor”? Gaura din buzunarele noastre este infinit mai mare decât decupajul din steagul Revoluţiei din Decembrie 1989.
În timp ce serviciile sociale şi sanitare, de care ar fi trebuit să beneficiem au fost distruse sistematic, pe vremea mult prea vorbărețului Adrian Năstase, pensionarii erau abandonaţi din Ambulanţe cu perfuzia în venă la câte un colţ de stradă, ajungeau să se stropească cu benzină şi să-şi dea foc din disperare, ori să se calce în picioare la cozi la aspirină. Mă mir că nimeni nu a avut ideea să boteze un cimitir „Palatul Victoria”. Dar pe vremea aceea mass media primea suficient în conturile patronilor încât să nu răcnească asurzitor: “genocid”!
Anii de “tranziție” fără de sfârșit ne-au călit: jumătate din an, românii se zgribulesc din cauza climei, cealată din cauza preţurilor. Așa de sărăciți sufletește am ajuns încât nici măcar Sărbătorile nu stau sub semnul omeniei: în preajma acestora întrebarea nu este ce pui pe masă, ci ce se scumpeşte mai întâi: mâncarea sau gazul și lumina? Când afli răspunsul, îţi stabileşti priorităţile: dai întâietate oului de Paşte, fripturii de Crăciun, sau plăţii facturii la căldură sau la curentul electric. Astfel de dileme nu le au și nu le-au avut însă cei care au pornit pe drumul guvernărilor post-decembriste „săraci şi cinstiţi”, şi s-au întors acasă putrezi şi/de bogaţi.
Ţara în care statul deţine prea multe proprietăţi este condamnată la jaf şi corupţie – că nu e uger mai generos şi mai uşor de morfolit ca ugerul bugetului. Politicienii sunt dispuși să ne cheltuie banii și să se împrumute nelimitat, în contul nostru și al viitorului copiilor noștri – nu au opritor. De aceea libertatea Statului de a dispune de viitorul nostru trebuie limitată prin Constituție. Populismul economic trebuie stopat. Cu cât statul este mai sărac în proprietăţi și servicii, cu atât cetăţeanul contribuabil este mai bogat şi trăieşte mai bine.
Să știți că există ţări în care, odată ieşit la pensie, de exemplu, începi să te gândeşti la ce parte a lumii vrei să colinzi. Începi o nouă viaţă, nu stai şi numeri zilele ce ţi-au mai rămas şi faci pariuri: cine vine mai întâi – factura, moartea sau poştaşul cu pensia?
