De 5 luni, 2 săptămâni, 4 zile, 8 ore şi 45 de minute în blocul de vizavi locuieşte EA. De tot atâta timp, liniştea a devenit o noţiune abstractă şi lucruri din cele mai bizare se petrec pe strada noastră. Primul care a observat a fost vecinul de la 6, el a fugit aproape frângându-şi gâtul şi i-a spus vecinului de la 4 cu care merge duminica la peşte. Curând au aflat toţi vecinii şi Ei, la rândul lor, le-au spus, în mare taină, prietenilor şi colegilor de serviciu.
Insistenţele de a spăla geamurile mult după lăsarea întunericului, încercările de a tunde iarba din faţa blocului la lumina lunii, drumurile dese, în cântec de cucuvea, la non-stopul din capătul străzii pentru câteva pliculeţe de praf de copt, atenţiile de genul „ţi-am făcut rezervare la coafor la ora 21, uite 300 de lei, fă-ţi ce vrei şi te rog, nu te grăbi”, precum şi privitul pe geam, ore în şir, până spre dimineaţă, sub pretextul unui romantism acut, descoperit târziu, au făcut ca, într-un târziu, să afle şi Ele.
EA locuieşte la etajul 3, într-o garsonieră mobilată în cel mai minimalist stil cu putinţă. Are doar strictul necesar… un pat. Lipsa perdelelor îţi dă voie să vezi că EA nu găteşte, nu spală, nu întinde rufele, nu calcă, nu aspiră decât dezbrăcată. Cel mai mult îi place ca dimineaţa, la întoarcerea din club, să fumeze o ţigară pe balcon şi să asculte, încă o dată şi suficient de tare încât să turbeze tot cartierul, „ Ai se eu te pego”!
Toate astea le fac pe Ele să îi trimită pe Ei la serviciu fără pachet şi cu cămaşa şifonată din pricina căzăturii atât de adânci în admiraţie. Ei nu se mai pot concentra nici măcar să joace Solitaire la serviciu, şefii sunt nemulţumiţi şi le taie din salarii, datoriile la întreţinere cresc, apă caldă nu mai avem de-o lună!
Într-o sâmbătă, Eu şi EA ne aflam în acelaşi supermarket. EA îşi lua ţigări lungi şi mentolate, Eu – nişte chestii absolut banale şi neinteresante. N-am recunoscut-o imediat, din cauza batistei care îi ţinea loc de fustiţă, pardesiu şi o cămaşă. I-am spus tot ce v-am spus şi vouă, sperând că va înţelege că femeile, copiii şi bătrânii au o sensibilitate aparte la scenele ei de excesivă şi explicită nuditate. M-a ascultat cu o privire ca o coală de hârtie, mestecând o gumă sacadat şi cu gura larg deschisă. Pentru că eu sunt mai friguroasă din fire, a fost nevoită să facă efortul de a mă privi din vârful ghetelor până în capătul eşarfei pe care mi-o înfăşurasem de şapte ori în jurul gâtului. Ultima dată mi-a privit urechile roşii de vânt şi de mânie şi mi-a spus doar atât:
– Complexato!
Am ajuns, de atunci, să înţeleg că în viaţă important e doar unghiul din care priveşti problema. De la etajul la care stau eu şi din spatele unui castron mare cu floricele, nudul ei pare de-a dreptul artistic.
