Umblă vorba că statul îşi dă în vileag toţi datornicii. Nu m-am găsit pe primele liste, aşa că îmi fac un autodenunt. Luaţi domnilor, toate datoriile mele:
Contribuţie cadou doamna învăţătoare. Şi acum, mulţi ani după, mă mustră conştiinţa că mi-am luat notele pe drept şi n-am pus banii alături de colegi pentru un robot de bucătărie, o brăţară de argint şi un buchet de flori. Ei s-au ales cu nota de trecere, eu am rămas datoare cu un sfert de mixer şi o petală de trandafir semi ofilit.
O palmă peste fălci lui G, care mi-a promis că mă aşteaptă pe peron şi când schimbam trenul la Adjud m-a anunţat că mă părăseşte. Palma asta e o datorie care mă apasă. O aveam în buzunar, pregătită, dar a ramas acolo şi ca orice datorie veche s-a prescris. Sper să nu mă caute, între timp am învăţat să-mi rezolv problemele cu zâmbete, şi din astea chiar n-am chef să dau oricui.
O plasă plină de gumă de mestecat tăiată aiurea cu foarfeca dintr-un pachet din ăla cu staniol. Pentru că nu mănânc gumă, dar tot primesc în loc de bani de la doamna de la chioşc. Am rămas datoare cu o recompensă pentru eforturile ei ca eu să n-am respiraţie de vampir. Cred c-am adunat de-o pâine. Cu margarină.
Nişte share şi like. Poate datoria cea mai mare. De când exist în online, sute de oameni mi-au cerut un like care să-i ajute să câştige o zgardă antipurici şi un share care să-i aducă mai aproape de premiul cel mare, un bilet RATB doar dus către o destinaţie aleasă de ei. Nu le-am dat. Am rămas datoare, şi în cârca mea apasă un munte de degete albastre îndreptate în sus care n-au plecat către neant.
