Eram pe una din străduţele de la Romană, măcinată de gânduri negre ca nămolul cosmetic despre cum să-mi recâştig încrederea de sine zdruncinată de o coafeză neîndemânatică ce încercase, zadarnic şi prea târziu, să mă liniştească, spunându-mi că anul ăsta se poartă verdele crud… în cap.
Sufletul îmi era pârjolit de imaginea mea reflectată în oglindă şi, ca să înţelegeţi pe deplin durerea mea, vă mai spun doar că mă simţeam aşa cum cred că s-a simţit Anamaria Prodan când a văzut în ce hal i-a ciopârţit pletele creponate cine ştie ce stilistă răutăcioasă şi invidioasă.
Eram sigură că nu aveam să-mi mai revin niciodată din şocul ăsta şi încercam să-mi imaginez ce sfaturi mi-ar fi dat buna zână Marin pentru a reveni în papucii mei de fiinţă absolut încântătoare. Nu reuşeam să-mi amintesc decât faza aia cu urcatul unui munte pentru a te simţi stăpâna lumii, ceea ce mi-e interzis pentru că eu ameţesc şi când mă urc pe un scaun.
Cum mă perpeleam eu aşa, prelingându-mă pe lângă zidurile clădirilor ca o creatură verde coborâtă din vreun film cu bau-bau, o maşină cât un vapor şi neagră ca un dric începe să mă claxoneze insistent! Ca printr-un truc al mentalistului Gog, pe loc mi-a revenit respectul de sine şi o lacrimă de crocodil de pluş mi s-a prelins pe obraz!
Conştientă că farmecul era la locul lui, mi-am continuat drumul, părând indiferentă şi total absorbită de căutatul ochelarilor în geantă, deşi îi aveam pe cap. Bolidul insista să-mi atragă atenţia şi eu mi-am jurat că toată viaţa nu-mi voi mai vopsi părul decât verde, cu toate că nu-mi scoate deloc ochii în evidenţă, cum ar zice o reclamă. Era clar că eram absolut mortală!
Auto-admiratorul mă prinde din urmă şi portiera se deschide brusc! Nu vă grăbiţi să recunoaşteţi că aşa pasiune în trafic e rară, dar admirabilă! Eu am făcut-o şi era să sufăr un infarct! Nu era nimeni la volan! Chestia asta paranormală mi-a făcut părul să treacă prin toate culorile curcubeului şi râuri reci să-mi traverseze spatele!
Mă pregăteam să reclam la 112 că mă urmăreşte o maşină condusă de o fantomă şi mă consolam cu gândul unui scurt sejur la Bălăceanca, gândindu-mă că toate se întâmplau numai din cauza idioatei care greşise sticluţa cu oxidant! Când, deodată, o voce piţigăiată mă întreabă languroasă „ce faci, păpuşel?”. Trecând peste hidoşenia replicii, reuşesc să observ un omuleţ chel chinuindu-se îngrozitor să ajungă la pedala de acceleraţie şi făcându-mi cu ochiul semne de desene animate. M-am dus acasă şi m-am ras în cap, gestul mi s-a părut minor, important era doar să mă asigur că n-o să mai atrag vreodată astfel de fenomene paranormale. Promit solemn ca de azi înainte să nu mă mai plâng niciodată din cauza fluierăturilor de pe schele, măcar aia e pasiune curată şi… la vedere.
