De mai bine de o lună vechea rampă de gunoi a Clujului, cea care trebuia să fie închisă conform celor asumate de către România prin Tratatul de aderare la UE, arde. Susțin autoritățile că o mână criminală a pus focul, ceea ce este foarte posibil, având în vedere ce vacă de muls bani negri a fost aceasta și câte dovezi ale furtului practicat acolo în ultimele decenii se neantizează prin incinerare. În această lună, deși fumul toxic sufocă efectiv cartiere întregi ale municipiului Cluj-Napoca, această problemă nu a existat și nici nu există: nici pentru autorități, nici pentru clujeni. Pata de pe obrazul unei administrații care se vrea de cinci stele pare că nu există, nu deranjează pe nimeni.
De altfel clujenii de la Pata Rât n-au prea existat pentru Emil Boc în ultimii 12 ani. El, personal, n-a fost niciodată pe acolo, cu atât mai puțin în ultima lună, să-i vadă cum trăiesc și supraviețuiesc în fum. În ultimii patru ani pare că primarul muncește numai să i se vadă chipul, cât să dea bine electoral. Dovadă că s-a urnit în teren numai când focul a ajuns și la el în ogradă. Timp de o lună focul n-a existat, clujenii intoxicați cu fum de la Pata Rât nici pe atât. Problema a fost când, nu se știe cum, a luat foc și noua rampă de deșeuri, cea pentru care Regia Administrativă a Domeniului Public, regie din subordinea Consiliului Local Cluj, a cheltuit deja 1 milion de euro – și abia ce s-a împlinit anul de când funcționează ca, chipurile, soluție temporară de avarie. Dacă noi avem de dat 1 milion de euro pe an pentru soluții temporare, înseamnă că tare mai suntem bogați.
Groapa de gunoi de la Pata Rât, care până în 2014 s-a aflat în custodia Primăriei Cluj-Napoca, trebuia închisă încă din anul 2010. În locul ei trebuia construită o groapă de gunoi temporară, în care să fie depozitate deșeurile până la finalizarea celei ecologice. Cu toate acestea, au trecut șase ani de la data la care groapa de gunoi trebuia închisă, timp în care autoritățile nu au reușit nici să o ecologizeze, nici să construiască alta nouă. Așa că, practic, pe rampa de la Pata Rât, pe banii clujenilor, se ard ilegalitățile făcute acolo cel puțin în ultimii 10 ani.
Să explic: anul trecut s-a licitat ecologizarea rampei de la Pata Rât, în conformitate cu prevederile Tratatului de aderare la UE. Firma care a câștigat licitația a angajat topografi pentru a se apuca de treabă. Numai că, în afara a ceea ce s-a declarat că s-a depozitat conform actelor, s-au găsit în plus depozitări ilegale în valoare de câteva milioane de euro – bani intrați, la negru, în buzunarele cuiva. Este motivul pentru care fostul președinte al CJ Cluj, Mihai Seplecan, a făcut un denunț penal. A trecut un an, dar de eventualele urmări ale denunțului (o anchetă, o chemare la dat cu subsemnatul, ceva) nu s-a auzit nimic – deși vorbim de pagube estimate la câteva milioane de euro (gurile rele zic că e vorba despre 10 milioane de euro – milionul de euro și anul de furtișag).
Și aici intervin, nemiloase, prevederile din Tratatul de Aderare al României la UE: dacă anul acesta rampa nu este ecologizată, se intră în procedură de infringement și, nu numai că trebuiesc dați înapoi banii luați de la UE pentru ecologizare, dar se aplică României și județului amenzi zilnice care pot fi de la 2000 de euro, până la un sfert de milion de euro! Or, bani în plus pentru a ecologiza și deșeurile puse ilegal nu sunt. Decât dacă s-ar face deturnare de fonduri sau dacă intervine starea de necesitate.
Și-atunci, cum să nu dai foc? După cum declara public, acum o lună, David Ciceo, directorul Aeroportului Internațional Cluj, o mână criminală se pare că a pus foc. După o săptămână de fumegat, de miros neplăcut și de dese informări cu privire la fumul toxic care împiedică buna desfășurare a activității în Aeroport, se sesizau și organele competente ale Clujului și porneau o discuție cu privire la declanșarea stării de necesitate. Căci numai starea de necesitate deblochează, la modul legal, banii necesari “stingerii incendiului” – de fapt justifică surplusul de bani necesar ecologizării depozitărilor ilegale de deșeuri. Cu acești bani, nici nu se intră în procedură de infrigement și se și creează oportunitatea ca organele de anchetă să nu mai aibă (prin distrugerea probelor) pe cine să ancheteze cu privire la cei care se fac vinovați de situația creată.
Abia după 3 săptămâni de foc mocnit la fosta rampă de gunoi a Clujului, consilierii județeni au deblocat sumele necesare “stării de urgență”. Practic, pe banii clujenilor, se albesc banii murdari furați prin depozitări ilegale pe fosta rampă administrată de către Primăria Cluj-Napoca și firma decedatului Vereș. Oricum acolo nimeni nu mai știe care sunt perimetrele. Poate doar foștii proprietari, care încă mai așteaptă să fie puși în posesie, sau despăgubiți, să mai poată descâlci ițele unei afaceri despre care s-ar putea scrie un dulap plin de dosare penale.
Dar să vă zic câte ceva despre paranormalul deșeurilor menajere ale Clujului: Pe rampa temporară de deșeuri a Clujului se depun, zilnic, minimum 500 de tone de gunoi – și asta de când Garda de Mediu a închis vechea rampă de la Pata Rât. Asta ar însemna că pe respectiva rampă ar trebui să se găsească acum măcar 30 x 500 x 12 tone de deșeuri menajere. Primul miracol cu rampa aceasta s-a produs la două luni după darea ei în folosință: Iisus al Ghenelor a făcut o minune și, la două luni de la funcționare rampa era la fel de nudă și de goală de deșeuri ca în ziua în care au autorizat-o inspectorii de la mediu. Adică intraseră în rampă, conform actelor, kilometri de auto-gunoiere, dar ea tot virgină și imaculată ni s-a arătat. Se neantizaseră nici mai mult, nici mai puțin, decât 170 de mii de tone de deșeuri.
Oare cum de s-au pierdut toate aceste deșeuri? Să zicem că o parte au putrezit, o parte au luat calea colectării selective făcute la botul rampei de către țiganii din zonă (apropos, cine fiscalizează chestia asta?), iar altă parte o fi migrat înspre politică – dar asta tot nu explică integral minunea.
Trecând peste paranormalul situației, aici e vorba doar de bani. Cu cât rampa temporară de depozitare a deșeurilor menajere rezistă mai mult fără să se umple, cu atât se umplu de bănet buzunarele operatorului, adică Salprest Rampă. Pentru că: Centrul Integrat de Management al Deșeurilor sau ceea ce s-ar fi vrut a fi groapa de gunoi ecologică a județului, care trebuia construită de Consiliul Județean Cluj până în decembrie anul trecut, s-a relocat ca finalizare la sfârșitul lui decembrie anul acesta, dar nu se întrevede nici o geană de speranță că așa ceva se va întâmpla, iar vechea groapă de gunoi a fost închisă. Fără speranța finalizării CMID, fără speranța unei noi rampe temporare (pentru autorizarea căreia ar fi necesare minimum șase luni) și cu o rampă autorizată temporar pentru o capacitate maximă la care s-ar ajunge (scriptic) în următoarele trei luni, nu este de mirare că s-au neantizat deșeurile de pe ea. Fiecare tonă de deșeuri trimisă în Zona Crepusculară, prelungește viața contractului cu Salprest și scutește de grija deșeurilor lăsate în fața porților clujenilor autoritățile locale.
Așa că, zece luni mai târziu de la acea minune, nu noi, ci procurorii, ar trebui să se întrebe cum de s-a extins incendiul și la rampa temporară din administrarea RADP Cluj, firmă din subordinea lui Emil Boc. Că este de aflat cum, pe o proprietate a municipiului, care ar fi trebuit să fie păzită de oameni plătiți din banii publici, angajații RADP, o mână criminală a putut să pună foc în mai multe locuri – așa cum a susținut public chiar primarul Emil Boc. “Administratorul rampei de deșeuri, RADP, a depus plângere penală la Poliție în vederea identificării celor care au provocat acest incendiu prin mijloace specifice”, a declarat acesta, după ce incendiul a fost stins.
Cea mai buna afacere la negru din Cluj: Niciodată nu s-a dorit rezolvarea problemei gunoaielor la Cluj. S-ar fi distrus o sursă de cash la negru ce a alimentat, timp de 25 de ani, toata zona politicului autohton. Spuma politicii clujene a trăit din subsidii provenite din gunoaie. Campanii electorale au fost finanțate din gunoaie. Eugen Vereș, proprietarul acestei afaceri numită Rampa Salprest de la Pata Rât a murit, ducând cu el în mormânt toate secretele deșeurilor orașului: politicieni în devenire, pe care Vereș îi finanța ca să aibă ascendent asupra lor atunci când va avea nevoie de ceva; politicieni cu acte în regulă, la putere sau în opoziție, fiindcă Vereș știa că și cei din opoziție vor ajunge cândva la putere; politruci și funcționari înalți ai sistemului birocratic – un șefuleț de la Gardă, un șmecher de la Cadastru, o tanti mare șefă la Primărie, ba chiar și oameni de afaceri cu bani – fiindcă, nu-i așa, de ce să dea cineva 400 de euro ca să care pe bani molozul de la vilă, când putea suna la cineva care îl suna pe Vereș pentru ajutor, campanii electorale, ziare locale.
Normal, Vereș își păstra grosul banilor murdari pentru el. El acționa ca un adevărat baron al gunoaielor, scoțând euro puturoși, dar valoroși, din sutele de mii de tone de gunoaie ale Clujului. Nimeni nu s-a întrebat de unde provin banii și, mai ales, de ce comunitatea de peste 1000 de țigani de la Pata Rât a stat în picioare mai bine de un sfert de veac. Vereș a creat o întreprindere virtuală cu scop lucrativ în care țiganii erau angajații, el fiind un vizionar ce aplica principiile de reciclare selectivă de peste 25 de ani la Cluj-Napoca. A fost un pionier al reciclării. Zi de zi, în ultimul sfert de veac, sute de țigani au robotit scormonind în gunoi pentru giuvaerele reciclării: hârtie, fier, neferoase, sticlă, plastic șamd. Iar „societatea” a funcționat zilnic, fără sincope, cu un furnizor constant și gratuit de materie primă: Clujul. Avea la dispoziție o mie de oameni care selectau din gunoaie mii de kilograme de hârtie și carton pe zi, tone și tone de fier pe zi, zeci de mii de peturi pe săptămână, adică portofele pline de bani negri pe zi…
Iar Vereș își folosea țiganii ca forță de muncă, ca masă de manevră, ca armă de șantaj social, ca mașină de vot. Iar țiganii, puțin educați și dependenți, nu primeau mare lucru din munca lor. Primeau suficient, zilnic, cât să poată să mănânce, să bea, să își ducă viața lor țigănească.
La câțiva ani după Revoluție, Vereș prinsese cheag serios, iar după anii 2000, se poate spune că era unul dintre stâlpii orașului. Unul modest, ce nu vroia să iasă în evidență. Dar unul influent și bogat – avea trei afaceri în domeniul gunoiului: era acționar la Brantner-Vereș, operatorul din oraș, era proprietar unic la Salprest Rampă și „director general peste țigani” (citez din Vereș), care reciclau selectiv pentru buzunarul său larg.
O vreme, lucrurile au mers cum trebuie. Până a venit “împuțita” aia de veste că trebuie să intrăm în Uniunea Europeană.
Vereș nu era prost. Știa spre ce se îndreaptă Clujul: spre norme, spre proiecte europene, spre reglementare. Așa că s-a pregătit intens, sporind șpăgile către politicieni. Reamintindu-le unora, deja ajunși în funcții cheie, că el a fost cel care i-a sprijinit. Și le-a dat cod roșu de tergiversare: Pata Rât trebuia să rămână cât mai mult în viață, fiindcă orice nebunie de centru de management al deșeurilor, da, da, CMID-ul ăsta păcătos, tergiversat, nu-i așa, cu totul întâmplător până azi, ar fi însemnat moartea banului la negru.
Iar focul a venit izbăvitor să mai șteargă din cei 25 de ani de cârdășie a politicienilor cu “Țiganul”.
Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 8 (1207) – 23 mai-12 iunie 2016
