Mi-e frică de orice, de pisicile acelea fără blană care miaună lung a „Exorcistul”, de păianjeni, de când m-a minţit o verişoară că noaptea păianjenii se urcă pe noi şi ne muşcă de nas, de curcanii încrezuţi, de vacile cu patru şi cu două picioare, de puricii-vampiri şi, în general, de tot ce nu e iepure şi de tot ce nu se plimbă cu o lesă de gât.
Sunt atât de fricoasă că singurul film de groază la care mă pot uita, dar numai cu lumina aprinsă, este „ Harry Potter”. Şi nici aşa nu mi-e uşor! Păi dacă eu, copil fiind, aş fi văzut filmul ăsta, acum umblam, vara, prin Cişmigiu cu căciulă de astrahan şi scriam poezii mistice cu degetul pe luciul apei. Da, ştiu că este un film pentru copii, dar eu am un blocaj sufletesc pe magia vintage, de gen Rumburak.
Cel mai rău pe lumea asta mă sperie însă şobolanii! După ce i-am citit unei nepoţele „Degeţica”, am visat toată noaptea că eram în luna de miere cu sobolul, într-o galerie întunecată din Bulgaria (era all-inclusive) şi la întoarcere am fost obligată să locuiesc cu soacra, o şobolănoaie afurisită care se bătea cu ghearele în piept că ea găteşte mai bine decât mine şi mă acuza că nu aveam suficientă grijă de şobolanul, pardon, fiul ei.
Am o prietenă care îi consideră „fiinţe drăgălaşe”, cu botul lor micuţ şi catifelat, cu ochişorii ca două mure şi cu mustăţile lor adorabile adulmecând putregaiul. Vă mărturisesc că numai amintirea zilelor când copiam după ea la matematică mă împiedică să o şterg din lista mea de prieteni de pe Facebook.
Ca să înţelegeţi, pe deplin, teroarea pe care mi-o provoacă aceste animăluţe, vă mai spun doar că până şi şoricelul Jerry mi-e antipatic, iar filmul animat cu şobolanul-bucătar mi se pare mai odios chiar decât telenovela cu Esmeralda (ce vreţi, asta mi-a rămas în memorie)!
Era o zi de toamnă molcomă şi mă aflam în tramvaiul 41. Eu în picioare, iar pe scaunul de lângă mine, o doamnă. O doamnă adevărată, aflată la vârsta la care Cătălin Măruţă ţi se pare delicios ca o bomboană fondantă, cu mărgele cât nişte mere modeste de ţară şi mănuşi croşetate în tehnica de la Pitar Moş. Din când în când scotocea în sacoşa pe care o ţinea în braţe şi, de câte ori făcea asta, un zâmbet ghiduş îi apărea în colţul gurii.
Îi zâmbeam şi eu şi îmi spuneam în gând, cu condescendenţă, că, probabil, pofta de ciocolată nu are vârstă. Încurajată de privirea mea blajină, doamna a ridicat uşor, către mine, palma făcută căuş pe care stătea ameninţător un şobolan. Un şobolan roşcat şi ciufulit, cu ochii bulbucaţi a război! Cine a mers măcar o dată cu tramvaiul 41 ştie că fazele alea răsuflate cu „m-am dat un pas înapoi” nu merg. Nu puteam deci să mă clintesc nici la dreapta, nici la stânga. Aşa încât am rămas ţintuită acolo, în timp ce şobolanul adulmeca, foarte curios, cu botul lui „micuţ şi catifelat”, mirosul groazei.
Costel, aşa se numea nenorocitul (după răposatul soţ al doamnei), a început să escaladeze mâneca doamnei, a ajuns la urechea ei şi, gâdilând-o cu mustăţile lui roşcovane, pot să jur că i-a şoptit ceva.
– Este aşa de sufletist, nu vă puteţi imagina domnişoară! mi-a spus doamna mai emoţionată decât la concertul lui Fuego. Plânge la filmele de dragoste şi îşi freacă burta de bucurie când vede poştaşul venind cu pensia. Dormim împreună, că mi se cuibăreşte în sân şi stă acolo până dimineaţă. Îi place să discutăm despre mondenităţi şi îşi doreşte ca, la vară, să mergem la băi. Până atunci, mergem în parc în fiecare zi şi îi place teribil să se joace cu veveriţele. Îi pun mereu o fundiţă roşie, să nu-l deoache babele, aşa roşcovan cum e el!
Tocmai depăşisem părerea de rău că nu îl strivise cu mărgelele în somn şi începeam să înţeleg de ce nu mai văzusem veveriţe în parc, când doamna a luat animalul şi mi l-a pus pe mână. Ultimul lucru pe care l-am văzut în faţa ochilor, înainte de a leşina pe domnul din spatele meu şi pe rucsacul său plin de undiţe, a fost privirea plină de ură a lui Costel, ca a opoziţiei faţa de putere, şi dinţii lui ascuţiţi ca două ace de maşină de cusut Ileana cu care se pregătea să mă muşte.
Vocea din ce în ce mai îndepărtată a doamnei mă însoţea în negura care mă cuprindea încet.
– Vai! Cum e posibil să nu iubească animalele?? Auzi, să leşine din cauza unui gingaş hamster! Ce inimă de piatră, Costel dragă!
Au trecut şase luni de atunci şi nu trece zi în care să nu-l blestem pe Costel, mânca-l-ar pisica Oanei Zăvoranu, cu funda lui roşie cu tot!
