Vine o vârstă când toate se înmoaie. Se strâmbă ele braţe şi genunchi, spinări semeţe ori priviri crunte, darămite un amărât de verb sau o rostire fără echivoc. Aşa se face că, după ce mi ţi l-a pus pe Dan Voiculescu în rândul escrocilor pe motiv de Crescent, domnului Neagu Djuvara i s-a blegit spusa, lăsând să picure în presă un comunicat incontinent, din care rezultă că n-a ştiut s-o ţină p-aia dreaptă.
De frica unui proces, nenea Djuvara îşi exprimă „regretul de a fi folosit, în necunoştinţă de cauză, o expresie infamantă la adresa domnului senator Voiculescu”. Halal ţie, nene! Bravos, măi, musiu!
Dar să nu judecăm cu asprime. La 95 de ani multe i se pot ierta bunicului şi, la urma urmelor, numai cine n-a trăit în astă ţară se mai poate minuna de aşa sucire. În politică şi-n fotbal, România e campioana extazului urmat de agonie, de-ar fi să-i luăm povestaşi pe bietul Geoană sau pe nea Puiu Iordănescu. Să te culci fericit că s-a găsit, în sfârşit, un românaş în stare să i-o zică verde-n faţă lui Felix şi să te trezeşti a doua zi cu spusa retractată are sens: noi ştim mai bine ca oricine cum e să crezi că poţi s-o faci şi la momentul finalizării s-o dăm în bară sau pe-afară.
În plus, pe Neagu Djuvara n-ai cum să te mai superi, oricâte vorbe ar suci ca pe clătite de-aici şi până la sfârşitul zilelor. Eu, unul, l-aş privi cu un surâs, chiar de-ar fi să ne spună mâine, prin viu grai sau încropind trei rânduri sub forma unui comunicat de presă, că a greşit făcându-l prost şi fudul pe Crin, câtă vreme, în necunoştinţă de cauză fiind, n-a avut timp suficient să observe omul cu minte brici şi plin de modestie care se ascunde, dincolo de aparenţe, în persoana şefului liberalilor.
După cum şi despre nea Nelu n-ar fi exclus să aflăm de la ‘mnealui că l-a supus unui proces de reevaluare, din care a rezultat că Ion Iliescu, de fapt, nu e un criminal vinovat pentru miile de morţi din ’89, ci un om blând şi bun de pus la rană sau oriunde altundeva, după nevoile care te-ncearcă la vârsta senectuţii.
Să luăm aminte aşadar la spusele domnului Djuvara, care ne e baci până la adânci bătrâneţi: nu contează maldărul de rahat sub care îngropi diamantul, câtă vreme ţi se iartă orice ruşine când te apropii de centenar. Şi, după cum se ştie, bătrânii au nu numai prostul obicei de a-şi lua înapoi spusele, dar, uneori, lăsaţi singuri în faţa istoriei, ajung, sărmanii, să facă pe ei.
