Singurul lucru de care par a fi capabile televiziunile noastre e să găsească un format străin de relativ succes şi să-l aplice cu infinit mai puţine resurse şi talent. Din lipsurile astea s-au născut cele mai multe dintre emisiunile româneşti, printre care şi o obscură emisiune de pe Euforia TV ce încearcă să înveţe femeile grase să se iubească aşa cum sunt. Ca una cu o dependenţă veche şi niciodată lecuită de ciocolată, ar trebui să fiu prima care să îmbrăţişeze conceptul vândut de emisiune, tocmai în ideea că dependenţa asta m-ar putea transforma, la un anumit trist moment al existenţei mele, în publicul target. Când acul de pe cântarul tău indică aceeaşi viteză ca bordul unei maşini germane pe o autostradă de aceeaşi cetăţenie, universul n-ar trebui să se coalizeze cu tine, cel cuibarit în faţa televizorului, cu patul plin de şaorma şi ronţăieli bogat calorice, având grijă să nu te culpabilizeze pentru fenomen. Îndemnul “iubeşte-te pe tine, în întregimea celor 150 de kg ale tale” e la fel de sănătos ca toate analizele medicale ale obezilor, şi nu cred că reversul său este echivalent cu împingerea în braţele scheletice ale anorexiei. Cine îţi spune că acela care te iubeşte, te iubeşte şi aşa, se referă exclusiv la rudele de sânge; afară de cazul când ai vrea să dai peste un ciudat care nu poate atinge nirvana decât dacă te îndoapă cu slănină şi sarmale, ca într-un “9 săptămâni şi jumătate” perpetuu si mioritic.
Nu vorbim, desigur, despre cazurile medicale, le vizăm pe acelea când, deşi vezi că ocupi mai mult de un scaun la metrou, continui să te extinzi îngurgitând ca o orcă bulimică tot ce-ţi cade în mână.
În fine, ca şi când teoretic lucrurile n-ar fi destul de grave, avem de-a face cu o emisiune în care un creator de modă mobilizat fie de nevoia banilor, fie de foamea publicităţii, se preface şi el prins de slogan şi încearcă să le convingă atât pe săracele fete grase, cât şi pe oricine le-ar privi să se iubească exact aşa cum sunt ele; adică precum gâscani dolofani, vârâti cu forţa în costume prea strâmte, cocoţate pe platforme de pe care, în caz de prăbuşire, ar zgudui nu doar respectul de sine, ci şi un cartier întreg, coafate ca nişte naşe de la ţară şi machiate aidoma unor clovni trişti. Dacă vezi chiar şi o singură ediţie, rezultatul e rapid şi cu siguranţă contraproductiv. Sau, ca să vorbim pe înţelesul prezentatorului producţiei cu pricina, Stephen Pelger, e ca şi când ai îmbrăca un model supraponderal cu o o copie din stambă a unei rochii Dior, nimic bun n-are cum să iasă din asta.
Cel puţin, formatul englezesc şi originar, prezentat de un chinez practicant declarat al sexului tantric cu aceiaşi parteneri cu care juca odată fotbal, e cumva mai suportabil şi mai scuzabil tocmai datorită bugetului ce permite învăluirea realităţii într-o pojghiţă subţire de “classy rubensian”. E un fel de Deepack Chopra pentru graşi. Ce nu înţeleg ai noştri e că nu poţi să reeditezi Casablanca având în dotare resursele financiare şi distribuţia din Las Fierbinţi, chiar dacă publicul nu pare să facă diferenţa, şi să te şi iubeşti pentru asta!
