Dacă ar fi să personificăm continentele lumii noastre, Europa ar fi eterna cocotă bătrână care are pretenţia că de la ea a început şi cu ea se termină actul seducţiei.
Numai că această curtezană istorică a fost la rândul ei sedusă de gigoloul mondial, cu nume pompos, comportament cu pretenţii, cămăşi cu pampon şi o bulimie continuă a banilor, controlului şi puterii. Statele Unite ale Americii.
Cele care au fost ridicate la rangul de lord şi stăpân incontestabil al planetei din visele hâde de amor ale unei Europe care a crezut că îşi poate retrăi tinereţea şi puterea pierdute printr-un amorez tânăr, ambiţios şi, la prima vedere, extrem de obedient şi iubitor de oameni.
O Europă închistată, ce a născut din flori cruciade, războaie, revoluţii şi monarhii, îşi retrăieşte de peste două secole tinereţea din şi cu un tânăr care, aparent, a readus omenirii visul antic al democraţiei. Numai că unul care s-a dovedit doar un vis, cu tuşe de coşmar. Un vis care a adormit o mare parte a lumii într-un cocon toxic în care avem impresia că am fi complet liberi şi protejaţi.
Iar democraţia americană, în ton cu vechile lecţii europene, a început cu reînvierea sclavagismului, ca, apoi, să devină copia fidelă a unuia dintre cele mai sângeroase imperii ce, sub steagul păcii şi al dorinţei de emancipare a altor popoare, a făcut războaie.
"Noi vă apărăm şi vă civilizăm! Chiar şi cu forţa, dacă nu vreţi. O să vă daţi voi seama mai târziu cât bine v-am făcut şi o să ne mulţumiţi."
America a democratizat lumea de mâna cu Europa, scindându-ne şi creând duşmani mai mult sau mai puţin reali. Acum, aceşti iubiţi fatali ai omenirii colapsează sub acelaşi laitmotiv ce a purtat, de la o vreme la alta, nume diferite. Religia sau, mai bine spus, diferenţele ei cu tot ceea ce acestea presupun. După perioada războiului rece între două civilizaţii, acum, acest laitmotiv poartă numele de terorism. Cel care, aşa cum se spune, atentează la ideea noastră de democraţie, de credinţă şi de înţelegere a vieţii.
Citește și Când nimeni nu mai are respect pentru viață, Allahu-i barbar!
Toate acestea sunt mai mult decât evidente. La rece, le recunoaştem cu toţii. Problema în sine este alta.
Istoria este scrisă de cei pe care nu îi vom şti cu adevărat niciodată. Cu ajutorul nostru. Al tuturor. Pe baza exploatării precise şi magistrale a ceea ce fiinţa umană are adânc imprimat în ea. Emoţia. Cea care este primordială oricărei arme sau act de violenţă. Iar tocmai dirijarea şi folosirea emoţiei copleşitoare a omului în faţa ideii de moarte iminentă, ce nu ştii când şi cum soseşte din partea celor care, la o adică, nu ar trebui să fie cu nimic diferiţi de tine, este ceea ce a făcut, face şi va face în continuare războaie pentru ca alte şi noi puteri să se nască, să ajungă la un apogeu şi apoi, de obicei tot printr-un act major de violenţă, să dispară pentru a lăsa loc altora.
Da. Este îngrozitor că oameni ca şi noi ucid alţi oameni ca şi noi. Nu există scuză şi nici un motiv de absolvire pentru crime. Dar, oare, stau şi mă întreb, înainte de a ne lăsa purtaţi şi orbiţi de pasiuni şi teorii dictate, ştim sau înţelegem noi cu adevărat ce şi cine se află în spatele acestui fenomen şi, mai ales, ce ne aşteaptă după?
