Am un pistol cu CO2 și, bineînțeles, un permis de portarmă. Pistolul l-am folosit până acum de trei ori. O dată am organizat cu câțiva tineri un concurs de tir la mine în livadă și am ieșit pe locul I (eu făcusem armata, ei – nu). Altă dată o doamnă cu fantezie m-a convins să ne fotografiem împreună, eu ținându-i pistolul la tâmplă, iar ea simulând groaza. Fotografia am publicat-o în „România literară”, dar colegii mei, departe de a se amuza, au găsit-o odioasă. În sfârșit, a treia oară, am recurs la pistol pentru a-l speria pe un bețiv care, la 3 noaptea, îmi furase pubela din fața porții și o târa satisfăcut după el. Conform regulilor învățate în armată, am tras un foc de avertisment în plan vertical. Bețivul a abandonat pubela, dar, în loc să se rușineze, m-a muștruluit tot el, arătându-mi cu degetul obrazul:
− Bravo, dom-le, omori oamenii pentru o pubelă!
Să nu-și închipuie cineva că simt vreo plăcere să am pistol. Mai dragă mi-era praștia din copilărie, cu care trăgeam în ciori, decât această armă grea, de metal, prezentă în toate filmele americane proaste (aducă în toate). Am fost însă nevoit să mi-o procur, ca să mă apăr de hoți. Ideea mi-a venit după ce mi-a fost spartă locuința de la bloc, în singura noapte în care am lipsit de acasă și eu, și Domnița. Anunțat telefonic de un vecin, am gonit cu mașina bezmetic, pe străzile pustii, spre locul faptei. Regretam atunci din toată inima că nu am un pistol.
Pe hoți (patru la număr, mi s-a spus) nu i-am mai găsit în apartament, dar am găsit polițiști, ziariști și operatori TV. Toți îmi călcau în picioare cămășile, farfuriile, ceasurile, cravatele și alte obiecte pe care hoții mi le scoseseră din dulapuri în căutare de bani și le aruncaseră pe jos. Polițiștii mi le mai și murdăreau cu un praf negru, folosit pentru prelevarea amprentelor. O reporteriță cu fustă scurtă, urmată de un operator, a ajuns prima la mine dintre ziariștii prezenți în locuința mea, înfigându-și fără milă tocurile-cui în fotografiile și scrisorile împrăștiate pe podea în camera mea de lucru
Cu microfonul la gură și cu privirea la camera de luat de vederi, a început să vorbească pe un ton voios-triumfător:
− Da, Andreea, ne aflăm chiar în locuința lui Alex. Ștefănescu, care a fost spartă astă-noapte. Lângă mine se află victima acestui jaf.
Apoi, reporterița și-a întors fața către mine, pusă parcă pe ghidușii:
− Spuneți-ne, domnule Alex. Ștefănescu, cum vă simți în aceste momente?
Aș fi vrut să o maimuțăresc și, sărind într-un picior, să-i răspund într-un stil la fel de jucăuș. Dar eram prea supărat ca să mai găsesc energia de-a o imita.
Acum nu mai locuiesc la bloc, mi-am făcut o casă la țară și am și un pistol, așa cum mi-am dorit. Totuși, am mai fost jefuit o dată, într-o noapte, când eram prea absorbit de munca la computer ca să mai aud mișcările din curte. Hoții mi-au furat (în noaptea de 13 spre 14 septembrie 2011) din garaj un generator electric de 120 kg. Pistolul a rămas nefolosit. Polițiștii care au venit la apelul meu (tineri, inteligenți, capabili să scrie un proces-verbal fără nicio greșeală de gramatică) mi-au explicat cu toată seriozitatea că nu-i vor prinde niciodată pe hoți și că n-am șanse să-mi recuperez generatorul (pe care dădusem salariul meu pe șase luni).
Constat acum, după trecerea unui an și jumătate, că s-au ținut de cuvânt.
Publicat în revista AC, nr. 12 (18 – 24 martie)
