Ajunsă pe plaiurile unde micuțul Ponta vedea pentru prima dată lumina zilei oltenești și aflată sub emoția acestei experiențe, am urmat, obedientă și sfioasă, un cârd de mașini mari, negre și scumpe, crezând că se îndreptau, cu evlavie, spre Mănăstirea Bistrița, dar m-am trezit condusă drept la Festivalul Romilor.
Pe un deal pârjolit de secetă erau întinse corturi albe somptuoase, la intrarea cărora doamne cu fuste largi sau rochii pline de paiete și mărgele amestecau în ceaunele cu mămăligă sau supravegheau diversele animale la proțap. La adăpostul corturilor erau așezate mese nesfârșite cu purceluși rumeniți, înveliți în felii de jambon și culcați pe tăvi argintate, cozonaci italienești, stive de fructe care mai de care mai exotice și sfeșnice romantice care dădeau un rafinament manelistic întregii scene. Din când în când câte un mesean învins de foame devenea obraznic și ciugulea câte un bob de strugure sau vreo grisină de pe masă, lucru de neiertat, căci bucatele erau pentru fală, nu pentru consum.
Cel mai mult m-a impresionat cortul regal, unde împăratul Iulian ședea ca un pașă pe un jilţ pe măsura greutății sale și a rangului său. Deși am încercat, în fel și chip, să mă apropii cât să fac o poză cu Majestatea Sa pentru posteritatea feisbuciană, mi-a fost zdrobit visul și degetul mic de la piciorul drept după ce m-a călcat nu știu cât de accidental un dulap de abanos care purta încolăcit de gât un lanț așa de lucitor că la soare te puteai uita, dar la el ba! Hai că a ieșit de poveste descrierea celor 20 kg de aur.
Așa petrecea lumea bună în timp ce supușii cu grija zilei de mâine se îngrijeau de afacerile numeroaselor familii. Bunăoară, îți puteai cumpăra încălțăminte scâlciată de la nemți, lenjerii un pic purtate de francezi, blugi și genți de prin tomberoane și de la raionul de lux haine de blană la 300 de lei, că nu se făcea să te tocmești pentru vreun leu fără să transformi tranzacția în curată țigănie. Fiindcă mă oprisem cu ochii cât cepele în fața unei vulpi năpârlite, patroana mi-a aruncat-o grabnic pe umeri spunându-mi: uite ce frumos îți șade, să mor io! Nu te uita că ți-e scurtă la mâneci, așa poartă cucoanele în America, să li se vază bijuteriile când merg la operă, îi pică doar o țâră păru’, da’ dacă o scuturi bine e ca nouă! Am explicat frumos că e prea aristocratică pentru drumurile mele cu RATB-ul și dânsa m-a privit cu milă în timp ce mormăia în barbă: amărâți românii ăștia, n-are și ei bani măcar dă un Matiz.
Căutam cu privirea un lac în care să mă pot spăla de mirosul de vulpe ținută în vreun cufăr cu naftalină occidentală când mă oprește tot… o doamnă agitându-mi în fața ochilor niște linguri uriașe de lemn pe care îmi cerea de patru ori mai mult decât ălora care aveau aceeași nuanță de ten ca al ei. I-am zis că nu-mi trebuie, că eu nu fac zacuscă sau gemuri, și ca să amestec în cafea cu ele mi-e temă că mă rănesc.
Nu trecusem bine de tonetele cu înghețată, despre care răutăcioșii nu puteau să mai spună că e făcută acasă în lighean, că, judecând după mașina vânzătorilor, aș zice că aveau sigur jacuzzi, că mă opreşte un domn cu pălărie, zâmbind cât îl țineau mustățile, spunându-mi că-mi dă o salbă cu 2 galbeni dacă rămân cu el să cositorim cazane o viață întreagă. Cumva măgulită, mă pregăteam să declin oferta fâstâcindu-mă toată, când am auzit în spate o voce spartă: te fraierește, 2 galbeni e puțini rău!
Am plecat indignată și-am ratat din cauza asta frumusețe de recital cu Salam sau Guță, sau… mă rog, unul dintre clasicii maneliști în viață, dar amorul meu propriu suferă așa de rău de atunci, că nu înțeleg în ruptul capului criteriile alea estetice care stabilesc că eu fac exact 2 bani!
