În orice ţară în care toţi locuitorii s-au dat jos din pom şi au descoperit focul, arcul şi hârtia igienică, un ministru care făcea ce-a făcut Oprea era demult demisionat sau demis. Dacă lucrurile astea se întâmplau în Norvegia, de pildă, Oprică pleca de la minister pe bicicletă şi singurul “nino-nino” pe care şi l-ar mai fi permis vreodată era soneria de la ea. Dacă lucrurile se întâmplau în Coreea de Sud, pleca de la minister pe jos şi cu un mare şut în cur. Dacă se întâmplau în Japonia, pleca de tot, cu dricul, după ce-şi făcea harakiri în birou. Dar Gabi Oprea trăieşte în România şi asta ne ocupă tot viitorul.
Badigard prin vocaţie, ministru prin situaţie şi mârlan prin aplicaţie, Oprea nu va merge niciodată cu bicicleta. Oameni ca el nu pot să meargă decât fie cu limuzina, fie cu duba. Oprea nu va pleca niciodată cu un şut în cur, pentru că n-are cine să i-l dea. Ponta îl ţine la sân ca pe o lăbuţă norocoasă de iepure, pe care o mai şi giuguleşte din când în când, Iohannis îi sugerează, politicos, să demisioneze, iar societatea civilă doarme în planton. Şi, în fine, Oprea nu-şi va face niciodată harakiri, pentru că din principiu nu concepe să-şi bage în burtă vreo sabie pe exterior, când poa’ să bage o sarma, o friptană, o stacană, pe interior.
Ieşirea lui la rampă de ieri dimineaţă ne-a lămurit două lucruri: 1. că individul are obrazul mai gros ca scoarţa terestră la Ecuator şi 2. că micţionează de sus şi cu jet în capul nostru, fraierii care-i plătim chenzina, benzina şi ragazzina aia bronetă, trimisă, momental, cum ar zice el, prin străinătăţuri, să uite tot ce-a văzut, a mâncat şi a înghiţit în seara fatidică. Dar în tot răul e şi-un bine. Dacă, până acum, inutilii ăia de la PNL mai sperau să-l agaţe pe Oprea la o ciorbă de burtă şi-un ciolan guvernamental, de acum speranţele li s-au risipit. Pentru că Oprea a devenit, oficial, toxic. Orice alăturare cu “interesul naţional”, cu mârlanul care şi-a transformat ministerul în moşie şi poliţiştii din dotare în iobagi legaţi de glie, devine, de acum, periculoasă.
Pe de altă parte, Ponta, care până mai ieri tremura la gândul că acest dezertor de meserie îl va trăda iar şi-l va scoate pe uşa din dos a istoriei ca să-l bage pe poarta din faţă la Jilava, a prins curaj. Ca un Goe care ştie că profu’ Iohannis n-are ce-i face, fiindcă are spatele asigurat, Victor-Viorel-Obrăznicel a început să-l maimuţărească, să-i spună măscări şi să-l acuze că se duce la UE ca surda la horă. Ponta e, în momentul de faţă, singurul om care l-ar putea demite pe Oprea. Dar nu o face, pentru că şi el, şi naşul lui, Generalul Izmană, sunt legaţi prin firul nevăzut al şantajului. Ar fi suficient ca Oprea să-şi încrunte o dată sprâncenuţele alea frumos epilate şi guvernul Ponta ar fi răsturnat de politrucii din UNPR. După cum ar fi suficient ca Ponta să-l zboare din funcţie pe izmenar pentru ca toate matrapazlâcurile lui Oprea, până acum ascunse cu grijă sub preş de spălătorii de cadavre politice de prin televiziuni să iasă la iveală, împuţind atmosfera.
Între cei doi s-a stabilit un fel de simbioză, ca între hipopotami şi păsărelele alea multicolore ce li se cuibăresc printre cutele pielii groase: hipopotamii le apără de duşmani, păsărelele le curăţă murdăria. Şi, într-un fel, e bine că s-a statornicit această Frăţie a Belelelor abătută peste România. Poate că doar aşa la anul românii vor înţelege, în sfârşit, cât de nocivă e această alianţă care nu lasă în urmă decât cadavrele neînsufleţite ale celor decedaţi, ca să-l citeze pe unul dintre membrii ei de bază, şi-o va trimite la lada de gunoi a istoriei. În definitiv, de vreme ce fiecare pasăre pre limba ei piere, de ce papagalul împopoţonat numit Oprea ar pieri altfel? Un singur lucru mă macină: dacă dispare el din peisaj, cu cine se mai dă în bărci, pardon, în gondolă, la Veneţia păsărika aia mică şi bronetă, cu tocuri cui?
