După ce generalii de modă veche ai României, cei cu şcoli militare în Vest, au fost recalificaţi prin tăiatul stufului şi culcaturi ordonate de tablagii, ţara noastră iubită şi comunistă a patentat noul tip al Generalului autohton: cu origine sănătoasă, adică luat de la coada vacii sau butonul strungului, adânc plecător în faţa tablagiilor politici şi dur în instrucţia cu răcanii repartizaţi să-şi satisfacă, militar, Patria. Cum frecatul mârţoagelor încorporate şi al AKM-urilor ruseşti nu mai satisfăcea suficient Partidul tutelar, vajnicii conducători de (pr)oşti au fost specializaţi mai târziu în belitul ştiuletelui pe terenul de luptă agricolă, să aibă şi ei ce raporta pe ordinea de zi-muncă.
Astfel stimulaţi de conducerea de Partid şi de Stat, generalii români s-au înmulţit între ei mai dihai decât au tras între ei la Revoluţie, avansaţi şi premiaţi mereu pe criterii partinice, familiale şi de clan. Evident că fenomenul s-a perpetuat din plin după '89, sosind atunci vremurile cu doctorate şi Virtuţi Militare pentru secretarele lor virtuoase. Mai cu un cărat de mapă pe lângă un demnitar, mai cu o pază la body-ul preţios al lui Miron Cozma, izmănarii au ajuns să se creadă personalităţi providenţiale ale Interesului Naţional şi să conducă în luptă Guverne de izmeniţi, ca Generalii Regali de altădată Neamul Românesc rămas în ultima izmană la Mărăşeşti.
Aşadar, e de neînţeles protestul amplificat de azi al poporanilor aflători că Generalii merg la un şpriţ cu coloană oficială după ei. Păi la valoarea lor strategică, militară şi politică nici la WC nu ar trebui să purceadă fără pază motorizată, că duşmanul nu doarme niciodată şi-i poate lăsa fără izmenele tradiţionale. Dacă vă închipuiţi modelul unul exclusiv postrevoluţionar înseamnă că n-aţi făcut, ca mine, armata pe timpul Ştiuletelui-General. Aveam un Mare Comandant de unitate, iubitor al defilărilor belicoase şi pompoase, la care lăcrima bărbăteşte precum un Erou din cărţile timpului. După terminarea programului însă, dumnealui trebuia musai condus, spre locuinţa de serviciu aflată la vreo 200 de metri, cu o grupă de soldăţoi sfătuiţi să ţină cartuşul pe ţeavă; asta în timp ce Neînfricatul scotocea cu lanterna toate tufişurile, să nu sară de acolo agentul imperialist şi să ne lase ţărişoara fără una din izmenele ei de frunte. Odată ajuns acasă teafăr era însă atacat din toate poziţiile de nevasta nemulţumită cu poziţia teritorială. Eroului îi tremurau izmele în cur la vederea inamicului bigudat, îngăimând ordinul de retragere la unitate a trupelor însoţitoare.
Posibil ca personajul să fi fost apoi unul dintre generalii stresaţi care au tras unii în alţii la Revoluţie, ca urmare a lungilor ani ai instrucţiei cu ştiuletele, aşa cum aflăm din rezoluţia pusă definitiv de Procuratură pe Dosarul Decembrist. Nu ştiu dacă a supravieţuit şi vremurilor când, pensionar destoinic în rezerva lui Dogaru, trebuie să se fi avântat în lupta antidictatorială pentru menţinerea pensiilor nesimţite, de Generali victorioşi la popotă. Rămâne să mă fălesc, alături de voi, cu Generalii ce mai pierd câte un motociclist în gropile de pe drumul spre cârciumă. Şi cu care mulţimea va vota voios la alegerile viitoare, că-i om de-ai noştri, din Popor, care ştie dureros ce-i suta de euro a nevestei la coafor.
