În mod curent, când vorbim despre modă, gândul ne duce la vestimentaţie sau la acele modalităţi de expresie care sporesc armonia şi frumuseţea umană. Este de la sine înţeles că nu există domeniu care să nu cunoască manifestări de acest gen. Definitoriu pentru ele este caracterul pasager, mai lung ori mai scurt, în raport cu numeroase circumstanţe, ele fiind dislocate, înlocuite cu/de alte modele. Nimic mai adevărat, unele capătă consistenţă, suferă metamorfoze şi perfecţionări, capătă valoare practică şi intră în patrimoniul domeniului respectiv, reprezentând, de fapt, pietrele de temelie ale progresului.
N-am crâcnit niciodată împotriva acestui mod de manifestare cu larg impact public. M-am lăsat cucerit sau, dimpotrivă, decepţionat. Mi-a fost pe gust ? M-am oprit mai mult asupra modelului ori chiar l-am adoptat. Dacă nu ? I-am lăsat pe alţii să se bucure de opţiunea lor şi n-am cedat ispitei. Gusturile nu se discută, ce-mi este mie pe plac nu este obligatoriu să placă şi altora şi, bineînţeles, invers. N-am agreat pantalonii foarte strâmţi (tip Malagamba), dar m-am topit după pantalonul evazat, căruia i-am găsit o eleganţă particulară şi l-am purtat cât i-a fost sorocul.
Aproape că nu există generaţie care să nu poată fi caracterizată printr-o manifestare definitorie : generaţia în blugi, generaţia hippy (ca port şi limbaj), generaţia rock’n roll, generaţia cu cheia la gât, generaţia optzecistă, generaţia fustelor mini, a chiloţilor tanga şi câte altele.
Faţă de cele deja exprimate, cineva m-ar putea da ca exemplu de înţelepciune. Dar nu vă grăbiţi ! Fiindcă spun cu toată sinceritatea că mă apucă toate pandaliile posibile când dau cu ochii de tatuaje. Pur şi simplu, sunt revoltat de lipsa de preţuire pentru propria alcătuire dată de natură sau de Dumnezeu. Să mai vorbim despre educaţie ? Ar fi prea mult. Nu pot să privesc şi cu atât mai puţin să accept că am în faţă o fiinţă normală, capabilă de discernământ şi judecată. Să mă mutilez de bună voie, să mă maculez precum hârtia igienică (evident, folosită) în asemenea hal, în condiţiile în care ştiu că o fac pentru toată viaţa ? Îmi este greaţă când sunt nevoit să mă apropii de asemenea persoane, cum nu-mi place să mă aflu aproape de o persoană murdară, neîngrijită, căreia îi presimt izul de nespălare. Fiindcă nu poate fi vorba decât de o murdărie care nu se mai duce nici cu săpun, nici cu Persil şi nici cu laserul. Nu pot să îmi închipui o femeie care să se poate apropia, cu plăcere, de un om murdar, murdărit de tuşul intrat în piele.
La urma urmei, hai, accept, treaba omului, cine ce are cu el ?. îşi face un tatuaj discret, pe părţile neexpuse privirii altora. Dar când văd tot felul de bendeaci, capatoşi şi smileii, care populează toate genurile de showbizz (tehnică a spectacolului), cu beatitudinea întipărită pe figură, care nu mai ştiu cum să-şi expună braţele înnegrite, de-a dreptul respingătoare, care sugerează înainte de orice murdăria, îmi vine să pun mâna pe telefon. Nu să mă adresez lor, ci celor care permit asemenea apariţii. Să ştiu că mi-a dat Dumnezeu o piele curată, albă, netedă şi plăcută la pipăit, care sporeşte perfecţiunea fiinţei omeneşti şi să mă apuc s-o stric, s-o acopăr cu pete netrebnice, s-o maculez în mod iremediabil, de bună voie şi nesilit de nimeni, nu poate însemna decât patologie.
Se poate vorbi de o artă a tatuajului ? În nici un caz. Eventual ea aparţine celor care o practică şi care fac bani din prostia omenească. Arta are alte înţelesuri, se face pe un suport material, inert, cu variante nenumărate, nu pe un organ viu şi cu mare rol în existenţa noastră. O asemenea accepţiune nu semnifică altceva decât spirit de gloată şi de maimuţăreală ieftină şi imbecilă, lipsă de discernământ şi de cultură elementară, degradantă pentru o persoană dotată cu gândire şi judecată. Din nefericire, tocmai spiritul acesta al imitaţiei face ca fenomenul să prolifereze şi tot mai mulţi tineri să-i cadă pradă.
Vedeţi cum poate omul deveni radical ? Nu sunt departe de a cere o lege care să interzică apariţia în spaţiul public a persoanelor excesiv tatuate.
Până atunci … mă mulţumesc să le com-pă-ti-mesc !
