Viața are un mod tare ciudat de a-mi răsturna tocmai acele teorii pe care de-a lungul timpului le-am susținut cu cea mai mare vehemență și îndărătnicie, într-un demers snob de a le da valoare de principii. Asta mă lasă adesea să plutesc într-o relativă coerența și vagă înțelegere a ceea ce sunt și vreau. Cum, rareori, am puterea de a recunoaște asta față de mine însămi, darămite față de ceilalți, momentele astea de cutremur interior trec lin și netrâmbițate. Nu-mi știrbesc așadar imaginea din oglindă și din ochii lumii.
Am mai scris undeva, acidă și trufașă, despre pasionații promoțiilor din hypermarket, îi știți cu siguranță, cei care, nesăturându-se cu produsele înfulecate pe furiș, nu înainte de a dosi ambalajele prin locuri trăsnite, devastează tăvile cu orice s-ar găsi și s-ar oferi spre degustare. Cum fenomenul e atât de larg răspândit și îmbrățișat, am început să mă îndoiesc de adevărul meu și mi-a fost clar că-mi scăpa înțelegerii tocmai mecanismul declanșator. Nu-mi rămânea decât să încerc, și eu, să-mi îmbogățesc, astfel, teoria cu elemente noi și chiar mai categorice decât primele, date de această dată de senzațiile papilelor mele gustative.
Prima dată am încercat o bucățică de ciocolată cu o cremă albă, asta m-a făcut să zâmbesc și mi-a relaxat toate arcurile interioare care, altfel, m-ar fi făcut să sar ca arsă dacă în loc de ciocolată ar fi fost, de exemplu, magiun, și să închei, brusc, experimentul. Apoi, cu foamea stârnită, am stat la coadă, împreună cu cinci prichindei și şapte pensionari, pentru o bucăţică de pizza cu gust de carton și ciuperci din plastic. Dar nu m-am plâns și nici nu m-am oprit. Mi-era încă foame și-am vrut să încerc un șnițel congelat care se coace în cuptor pe o foaie de copt, fără să mai fie nevoie să bați carnea și să-ți enervezi vecinii. La episodul ăsta, am vrut să le atac cu scobitoarea pe o doamnă blondă și pe fiica ei, amândouă cu veste de fâș roșu care costau cât toată ferma care dăduse puii pentru șnițel. Nu vestele lor mi-au stârnit mânia, ci faptul că, după ce au mâncat toate bucățelele de pe tavă, s-au întors și au repetat figura de vreo trei ori, întrebând, cu aparent interes, cum se găteau bucățile de pseudo-carne tăvălite prin pseudo-pesmet și presărate cu toate E-urile posibile și încă vreo alte șapte litere din alfabet. N-am putut să mă abțin și i-am urlat mămicii: „Îți calci pe inimă și dai 10 lei pe cutia asta nenorocită cu patru șnițele, o bagi în portbagajul Lexusului tău, nu te oprești până în bucătăria vilei tale din Pipera și îți pui filipineza să citească instrucțiunile, că ea știe engleză mai multă decât ai învățat tu de pe eticheta fâșului tău oripilant de roșu!”.
Cu concurența eliminată, am putut să gust, și eu, o bucățică mică de pesmet prăjit. Mi-am bucurat apoi sufletul cu iaurt, cașcaval, șuncă presată, biscuiți cu ceva talaș și-am stins totul cu un deget de suc de mere. M-am dezmeticit din goana după oferte și mi-am dat seama din cuvintele unei fetișcane costumate în brutăriță că așteptam de mai bine de 15 minute să iasă din cuptor rulourile cu brânză și spanac.
Fără să vreau, am prins microbul. Nu e vorba numai de copilul din mine care se bucură ori de câte ori primește un cadou, indiferent sub ce formă ar fi el sau cât de nociv s-ar dovedi, dar mă incită cu precădere lupta dusă cu ceilalți pentru a înhăța bucățica cea mai mare și cea mai arătoasă. Asta îmi aduce aminte de imaginile de pe Dicovery cu lupta brută, crudă, pe viață și pe moarte, pe care o duc între ele animalele sălbatice, cu diferența că ele o fac pentru supraviețuire, iar noi suntem desigur educați și nu ne sfâșiem între noi până la sânge decât cu privirea sau cu cuvintele. E o chestie specifică societăților civilizate, care ne împiedică să ne murdărim cu sânge hainele de firmă.
