Vreau să vă povestesc azi o chestie despre care ştiu sigur că nu o să vă intereseze şi o să-mi aducă vreo 4-5 likeuri de la unele doamne miloase şi pensionare, nefiind pomenit ceva aici despre Ponta, plagiate, căcărăi somnoroşi sau băsei agricultori. Nici nu o să-i fac reclamă pe pagina de Facebook a Academiei, să nu-mi iau dislikeuri câte nu pot eu să duc în perioada asta dificilă gastronomic. De când am deschis ochii asupra cărţilor şi filmelor m-a frapat pasiunea concetăţenilor mei pentru happy-enduri. Menţionez că evenimentul cu deschisul pomenit s-a petrecut timpuriu, fiind iniţiat într-ale alfabetului şi cititului anterior înscrierii la şcoală; mă laud că la vârsta de trei ani eram un fel de vedetă locală prin ograda bunicilor, ştiind “pe deasupra” şi după ureche 47 de poezii (câte una de fiecare bătălie a lui Ştefan, carevasăzică), unele întinzându-se pe maratonul a câtorva zeci de strofe. Mă şi simt dator să vă liniştesc: memoria capacitivă mi s-a retras încă de pe atunci în plină glorie, astăzi fiind în situaţia de a uita, câteodată, unde mi-am pus ochelarii şi de a-i găsi, după un toc de nervi, pe nas.
Revin la vremurile de aur ale ţinerii mele de minte şi rememorez întâmplările legate de prima lectură a unei cărţi, la glorioasa etate de 7 ani. Era o cărţulie conţinând o poveste pentru copii, a unui scriitor bosniac şi în care autorul ne plimba prin ţări uitate, în urmărirea celor doi pitici pe post de personaje principale: Sorel şi sora lui Fulguşoara. Pe scurt, după nişte peripeţii încântătoare la mintea mea de mic Vanghelie, nemernicul bosniac o omoară în final pe Fulguşoara, fără ca eu sau neatentul de Sorel să putem interveni salvator. Măi, adulţilor, Sorel ca Sorel, că era o fire mai aşa, pe tipologia ciobănelului pămpălău din Mioriţa, dar pe mine m-a enervat rău de tot faza cu finalul nefericit. După o scurtă repriză de boceală, cam cât a lui Băsel când i s-a prăpădit Stolişoara prezidenţiabilă, m-am răsculat precum vitejii din Pungeşti şi am spart două geamuri cu praştia din dotare, fără să fi fost lipit pe ele vreun afiş al Chevronului. Ştiţi cu toţii cum sunt bunicii, aşa că protestul meu nu a fost sancţionat pe stil jandarmeresc, primind copilul şi consolări condescendente faţă de greaua pierdere suferită.
Mai târziu, când am intrat binişor în obiceiul cetitului şi al vizionării filmelor artistice, am constatat că, de fapt, eram un individ normal, adică unul care respinge cu hotărâre deznodămintele triste. Când oamenii spuneau despre o carte şi un film că nu le-au plăcut, argumentul era invariabil: se termină prost! În sălile de cinema, reuşita finală a binelui era primită cu aplauze, exclamaţii încântate şi expresii mai simţitoare chiar şi decât clasica “fxxx-o, bă!” de la scenele pasionale. Gândind acum cu un organ, zic eu, mult mai copt în raport cu acela din timpurile revolute găsesc fenomenul absolut normal, un fel de necesitate înţeleasă fără Marx. Agresat de realitatea cotidiană românească prea rar aducătoare de finalizări reuşite, compatriotul nostru are tot dreptul să ceară, pe banii lui puţini, o compensare virtuală.
Dacă tot vii nervos de la serviciul unde un Danny DeVito face pe dictatorul cu tine şi tu nu poţi să-i altoieşti o smetie pe scăfârlie, măcar Schwarzenegger să te răzbune, într-un film de când era şi el mai tânăr. Dacă te-a părăsit amanta (iar nevasta nu vrea să facă asta în ruptul capului) pui mâna pe memoriile lui Sade şi le arăţi găinuşelor cine e cocoşul în bătătură. Ca să nu mai zicem de satisfacţia supremă când, după ce ai dat toţi banii rămaşi la plata întreţinerii, îţi legi virtual basmaua lui Rambo şi cotonogeşti câteva divizii de-alde Ponta, Antonescu şi Băsescu, că ăsta ar fi happy-endul unei distribuţii pe care ţi-ai făcut-o cu mâna ta. Vorba ceea, totul e bine când se termină cu bine, am însă o nelămurire: arătându-se românul aşa iubitor de sfârşituri frumoase, de ce mamele lui Iliescu e atât de fatalist şi tot ce începe promiţător i se termină prost?
