În România au mai rămas doar 100 de localităţi neracordate la internet. Numărul celor neracordate la utilităţile minime e mult mai mare, dar nu o să ne descurajeze acum comparaţia asta. S-ar crede că, beneficiind de suportul virtual ca inepuizabilă sursă de informaţie, tot românul dă cu sapa pe wikipedia , dexonline sau alte domenii cărora le-am simţit atât de mult lipsa în epocile aurite. În realitate (şi asta fără să generalizez) userii români şi-au mutat scandalul, scuipatul (nu numai al seminţelor), miştocăreala ieftină şi agramatismul fudul din viaţa reală în spaţiul nou cucerit. Aproape orice postare sau comentariu la ştirile online este o bună ocazie pentru încăierări à la Ruginoasa, cu tastaturile în rol de ghioage argumentative. La prima ochire, ceea ce face delimitarea taberelor e tot pârdalnica de politichie, care la ora actuală este structurată pe conceptul existenţial “a fi sau a nu fi băsist”. Cei cu simpatii USL via musai Antena 3 îi încadrează automat pe adversari în categoria băsiştilor ireductibili, iar simpatizanţii taberei opuse ştiu că cine nu e de acord cu ei nu poate fi decât un comunist mascat şi cerşetor de la Stat. Asta chiar dacă obiectul disputei nu are vreo legătură vizibilă cu cestiunea politică la ordinea zilei; cum ar fi, bunăoară, fotografia unui soldat mângâind un căţeluş în Afghanistan. Calea de mijloc este extrem de firavă, neavând o reprezentativitate reală, la fel ca în viaţa publică şi media moguliană. Fiecare e dornic să-şi răpună rapid preopinentul, cu referiri cât mai variate la relaţia dintre organele lui sexuale şi rudele feminine ale adversarului. Argumentul logic e rar, floreta ironiei nu are căutare pe un teren unde măciuca verbală e arma supremă. Toate siteurile afişează disclaimeuri care se jură pe ce au redactorii mai sfânt că uzul injuriilor, defăimărilor, xenofobiei etc se pedepsesc cu neaprobarea. Numai că şi avertismentele respective sunt virtuale şi ele, neintervenindu-se în niciun fel, de dragul traficului cantitativ şi nu calitativ. Un alt criteriu împărţitor al naţiunii se vădeşte a fi, mai ales de când cu povara crizei, atitudinea noastră, a celor scăpaţi relativ recent din lagărul socialist, faţă de civilizaţia vestică. Văzută de unii ca binefăcătoare, de alţii, tot mai numeroşi, ca o formă doar mai frumos ambalată a imperialismului sovietic. Din nou calea ce trage spre centru îşi arată infirmitatea. O “scrisoare” a unei studente românce în Anglia devine “virală” pe internetul mioritic şi ne confirmă, încă o dată, “istorica dezbinare dacică”. Dacă unii văd în ea frustrarea românului naţionalist şi tradiţionalist în raport cu şocul cultural occidental, alţii o consideră un îndemn spre reîntoarcere la valorile adevărate ale neamului. Se merge până la presupuşii Iisuşi năzăriţi autoarei în cratiţa personală şi investigarea originilor sociale ca pe vremea Tătucului, sau până la angelizarea duduii pe post de heruvim al renaşterii noastre. Că este, la urma urmei, o opinie personală, cu care poţi să fii, elegant, de acord sau nu, s-ar părea că nu mai contează. Obişnuita bătălie părerologică a început şi ne băgăm cu mic, cu mare, că oricum în trei zile nu îşi va mai aminti cineva întâmplarea. Inevitabil e că îmi voi da şi eu cu opinia, stând bine cu dosarul originii româneşti absolute. Cum nu prea am viziuni în cratiţe, nici cristice, nici bucătăreşti, zic şi eu, mai întâi, o parabolă după posibilităţile mele nevirale. Zilele trecute mi-a povestit cineva cum a primit o cerere de prietenie pe Facebook din partea unei americance cu status de Baywatch. Criteriul: i-a plăcut poza de profil. Dacă amicul ştie să pună degetul pe hartă exact pe Virginia ei natală şi are oarece cunoştinţe, măcar toponimice, despre Richmond, Oregon şi alte chestii cu plantaţii, modelul american ar avea reale dificultăţi în a nimeri din prima Europa cu sânii de anvergură transatlantică. La întrebarea: ce ştii despre România, Dracula sau Nadia? (prietenul e cititor de Academia Caţavencu), răspunsul a fost: nu am auzit de ele niciodată! Ca să nu mai abuzez de o paranteză, menţionez că mi-am văzut confirmată vechea mea convingere intimă, datorată exageratei mele intuiţii feminine, că Dracula a fost de fapt femeie. În totală neconcordanţă cu răspunsul şi căzând şi eu, oarecum, în păcatul generalizării, trebuie să observ că numita “Curiosity” a plecat pe Marte de pe tărâmuri americane şi nu din garajul lui Gigi Becali. Iar internetul pe care amicul s-ar fi putut făli cu bagajul lui superior în faţa (ar vrea el!) noii achiziţii de pe FB a fost făurit tot pe acolo, de masoni imperialişti ca Gates. Sunt dispusă să înţeleg frustrarea tinerilor români ajunşi să constate că sunt consideraţi inferiori de vestici numai datorită originii din documente. Prostuţa americană va fi întotdeauna cetăţean de rangul unu al planetei Terra pentru că s-a născut în locul potrivit pentru asta; adică acolo unde proştii au decenţa de a alege să fie conduşi de alţii mai deştepţi şi care să gândească în locul lor. Majoritatea românească decidentă la urne nu acceptă delegarea în posturi publice a celor mai inteligenţi, preferându-i pe cei dăştepţi pă sistem Vanghelie, experţi în ciordeală şi pomeni electorale de la Stat, adică de la ei, electorii. Aşa că vom fi întotdeauna cetăţeni de rangul doi pe Pământ, pentru că suntem reprezentaţi în lume de nomazi, cerşetori şi hoţi. Iar în interior tot de ei, chiar dacă sunt din cei pe care politica i-a băgat rapid în Armani şi a dat cu Old Spice peste mirosul originar de brânză stătută. Când vom învăţa şi noi calea de mijloc o să scăpăm de frustrări şi complexe naţionaliste. Poate într-o zi, mult după noi, cineva se va apleca în România şi va ridica de jos hârtia aruncată de un altul, fie ea scrisoare sau nu. Şi nu-şi va face din ea Biblie, nici nu se va şterge undeva, ci o va pune, civilizat şi cu umilinţă, în Recycle Bin-ul primarului cititor de Enciclopedia Britannica.
