În marea grădină contemporană a lui Dumnezeu dragostea nu ţine cont de oprelişti cum ar fi: acordul partenerilor, dezacordul părinţilor, similitudinea de sex, rasă, specie, regn. Luna care a trecut, omenirea a fost fericita martoră a căsătoriei dintre o artistă australiană şi Pont du Diable, care nu este un nickname pe Facebook, ci, aşa cum îl arată numele, un pod din Franţa. Cum s-a ajuns la împlinirea acestei poveşti de dragoste putem citi pe Bridgeland, adică blogul personal al miresei. Alegerea nu a fost întâmplătoare, timp de zece ani dumneaei având relaţii cu poduri de pe mapamond. Întâlnirea cu Pont du Diable a fost însă o adevărată coup de foudre, el fiind, cum ştim noi despre francezi din filmele vechi, „senzual, demn de încredere, bun la suflet și extrem de arătos”. În plus, aşa cum nu ştim noi despre francezi din filmele vechi: „El înțelege că eu mai iubesc și alte poduri – și alți bărbați – dar și că dragostea noastră depășește capriciile vieții”. Ceremonia a fost una după tipic, cu invitaţi, şampanie şi participarea primarului local. Ne înduioşăm aflând de la Rose că partenerul ei, „deşi e de piatră, rezonanța ființei lui se face simțită extrem de puternic, iar în îmbrățișarea lui am simțit liniștea”. Deoarece nu am ridicat buchetul miresei, am totuşi o cârcoteală de afirmat, eu fiind din România, unde podurile sunt rare şi lipsite de sex-appeal. Consider că au fost grav încălcate drepturile fundamentale ale construcţiilor în discuţie şi aştept reacţia furibundă a organizaţiilor de profil. Pont du Diable nu a fost auzit rostind vreun „oui” în timpul procesiunii, iar eu am serioase motive să mă îndoiesc de acordul său. Constituţia fizică a soţiei pune clar în pericol bărbăţia de piatră a însurăţelului, având totuşi şi el o vârstă, fiind zămislit în secolul unsprezece, din dragostea unor călugări benedictini. Ale căror fantome trebuie că sunt acum revoltate, văzând din transcendent abuzul comis asupra progeniturii. Afecţiunea lui Rose pentru obiecte este, într-adevăr, o trăsătură feminină. Cunoaştem toate atracţia irezistibilă a unei perechi de pantofi, absolut complementară celorlalte douăzeci de la domiciliu. Sau a unei poşete, fără de care viaţa noastră ar fi o neagră depresie, alături de cele cincisprezece demodate din garderob. Dar acestea sunt iubiri realizate cu acordul tuturor, al cardului plătitor, al proprietarului obiectelor şi al destinului care ne-a unit. Şi mai am o nelămurire: oare Rose nu se simte înşelată când alesul inimii ei e traversat intens şi multiplu de trecătoarele femei ale locului şi nu numai?! Se ştie doar cât de pasionale şi senzuale sunt franţuzoaicele!
