De la o vreme mă tot chinuiesc nişte întrebări, la care n-am reuşit, încă, să găsesc un răspuns. Asta deşi am studiat îndelung fenomenul, am adunat date şi-am încercat să desprind o concluzie logică, una care să-mi poată uşura somnul noaptea. Renunţ, e clar că problema asta ma depăşeşte mai ceva ca o ecuaţie exponenţială. Aşa că astăzi o să vorbim împreună despre nişte lucruri ruşinoase.
Este vorba despre un subiect pe care îl consideram tabu şi credeam că nu-i deloc înţelept să-l abordez, dar după ce-am văzut la Măruţă ca Ioanei Tufaru i se raşchetau în direct călcâile şi i se retezau cu polizorul unghiile, înţeleg că pudoarea e doar un arhaism caraghios în faţa mulţimii avide de mizeriile altora. Profit totuşi de ocazie să spun că sila pe care mi-o provoacă emisiunea cu pricina nu poate fi egalată nici măcar de mirosul de hazna publică înfundată.
Şi uite că ajungem la subiectul spinos de astăzi! Cât de greu este pentru o fiinţă umană să folosească o toaletă, să tragă apa şi să nu lase în urma sa urme care să demonstreze că omul este doar un animal, se pare fără prea mare raţiune sau bun-simţ.
Mă uit în jurul meu şi văd peste tot doar oameni de bine, de succes, educaţi, şcoliţi, capabili de întortocheate inginerii de tot felul, cu gusturi, deprinderi şi înclinaţii spre lux, oricât de mare sau de mic ar fi efortul pe care îl fac pentru a şi-l permite. Îi văd pe câte unii stând la birourile lor călduţe învârtind, cu un aer cunoscător şi preţios, destine financiare sensibile şi nu pot decât să-i pun deasupra oricăror bănuieli cum că ei n-ar cunoaşte un mecanism atât de simplu precum trasul apei la WC.
Nu înţeleg deloc! Vine un moment când magia se frânge, natura recheamă omul, despuiat de toate artificiile sociale, vestimentare şi culturale, lăsându-l, cum s-ar zice, în fundul gol. Şi, deodată, secole de emancipare iluministă se sting brusc, lăsând la vedere o primată bucuroasă să împărtăşească public urmele „trecerii” sale. Iar ţinând cont de amploarea fenomenului în dulcele nostru spaţiu deal-vale, eu cred că în unii dintre noi zace, mitic şi mioritic, dorul etern pentru buda din fundul curţii şi mângâietoarele foi de porumb. Căci, nu-i aşa, specificul naţional nici nu se pierde, nici nu se şterge în cursul istoriei…
