La 23 de ani de la o Revoluţie în care parcă a vrut să joace cu Ceauşescu un „Counterstrike” real, ca să vadă care dintre ei împuşcă mai mulţi revoluţionari, Ion Iliescu n-are astâmpăr. Bătrânul edec stalinist e mai vioi decât era în 1956, când umplea puşcăriile de simpatizanţi ai Revoluţiei din Ungaria. Şi, în loc să-şi folosească gura cu care de obicei surâde-mprejur, ca să pape şi el o sarma, un caltaboş, o măslină, o atenţie, o utilizează pentru a emana opinii, că doar d-aia i s-a spus „Emanatul”.
Fire sensibilă, încărcată de sentimente, Iliescu deplânge soarta românilor de după Revoluţie şi acuză furibund, ca la plenare, congrese şi consfătuiri cu activul UTC, noua orânduire capitalistă, care a împărţit lumea în ăia care au şi ăia care nu au. Dar, cât o fi el de comunist şi de egalitarist, fostul preşedinte crede că nu lipsa proprietăţii e lucrul cel mai grav care li s-a întâmplat românilor, ci lipsa de certitudini. În toţi aceşti ani de democraţie pluripartită, românul n-a mai avut deloc certitudini.
Ce bine era pe vremuri, pare să spună fostul secretar de partid! Terminai, cu chiu, cu vai, liceul şi luai bacul din prima, nu ca acum, după care te angajai într-o fabrică şi puteai fi sigur că tot de acolo o să ieşi la pensie. Dacă erai deştept, te fofilai cât puteai, pentru că munca e pentru tractoare, dacă nu, munceai ca boul, că tot leafa aia o luai. Dar aveai certitudini, după cum bine zice fostul partener de şeptică al Ceauşeştilor. Aveai, de pildă, certitudinea că o să-ţi dea statul un apartament confort II din BCA, în care să mori de căldură vara şi de frig iarna. Aveai certitudinea că, dacă te scoli la ora 3 dimineaţa, ca să te aşezi la coadă, poţi să prinzi şi pui, şi ouă, şi iaurt şi toate bunătăţurile pe care ţi le doreai.
De asemenea, aveai certitudinea unui somn odihnitor, mai ales iarna, când se oprea curentul la 8 seara şi n-aveai ce face, trebuia să te culci până a doua zi – nu ca acum, când sunt atâtea canale TV care să-ţi ruineze odihna. Pe atunci, o altă certitudine era că, dacă ieşeai în stradă şi strigai „mi-e foame, mi-e frig, jos Ceauşescu!”, puteai să-ţi iei adio de la familie, rude, colegi, prieteni. Acum, poţi să strigi „Jos Băsescu!” până răguşeşti, că nu te mai bagă nimeni în seamă.
Însă cred că, pe undeva, Iliescu greşeşte. Certitudini au continuat să existe, cel puţin cât a fost el preşedinte. Bunăoară, atunci când mai veneau minerii să planteze panseluţe, puteai fi sigur că, dacă erai posesor de blugi, barbă, ochelari etc., îţi luai bâte pe spinare la greu. De asemenea, puteai fi la fel de sigur că, dacă ai fost nomenclaturist, securist sau ai făcut parte cumva din încrengătura de pile, cunoştinţe relaţii zămislită de orânduirea comunistă, vei ajunge negreşit un prosper afacerist, politician sau demnitar, într-un cuvânt un om făcut, fără să te mai întrebe nimeni cum ai făcut primul milion de coco.
Chiar şi în zilele noastre există certitudini. De pildă, 60% din electorat a fost atât de sigur că „toţi politicienii sunt nişte porci” încât nici nu s-a dus la vot. Asta în vreme ce vreo 70% din ăia 40% care s-au dus au băgat mâna-n foc că USL o să le dea lapte şi miere, să-i sature timp de patru ani. La fel de siguri sunt şi puşcăriabilii care au intrat în Parlament pe listele Uniunii că vor fi, de acum înainte, imuni la justiţie, că n-o să li se clintească un fir de păr de pe cap (ăia care mai au şi cap, şi păr).
În asemenea condiţii, prefer să am dubii. Prefer să mă îndoiesc că vom mai ajunge vreodată în Europa civilizată şi să mă întreb dacă nu cumva locul României e în Asia oligarhilor cu ochi migdalaţi, care aruncă poporului o mână de orez (fasole, în cazul nostru), în vreme ce ei acumulează miliarde. Prefer să mă îndoiesc că românul se va mai deştepta vreodată, cu sau fără Traian în imn. Cât va trăi Ion Iliescu, acest gropar polivalent care i-a asigurat odihna veşnică lui Ceauşescu, dar a turnat pământ şi peste firava democraţie mioritică, doar o singură certitudine mai pot avea: că muribunda Românie n-o să rămână neîngropată: o îngroapă Iliescu şi colegii lui, groparii, de tot.
