Făcând o analiză comparată, am înţeles că dacă e ceva mai îngrozitor decât transportul în comun din Bucureşti, atunci, cu siguranţă, vorbim despre transportul în comun de la mare. Fiindcă am mers măcar o dată cu fiecare dintre troleibuzele, autobuzele sau tramvaiele din Bucureşti, sper că nu mă veţi acuza că folosesc cuvinte mari, lipsind vădit faptele de adevăr.
Asta fiindcă lumea trăieşte acolo sub deviza „e căldură mare, suntem la mare şi-o să facem tot ce ne trece prin capul nu neapărat mare”. Imaginaţi-vă că tot autobuzul e plin de personaje purtând doar costumele de baie şi şlapi. De obicei, sunt proaspăt ieşiţi din spuma mării, aşa că sunt uzi şi nu se jenează deloc să te atingă nevinovat sau să se aşeze pe scaunele încinse, îngrozindu-te cu goliciunea lor mai mult decât cu berea pe care o beau direct din PET, în timp ce se scarpină în zone dubioase sau îşi storc vreun coş productiv. E drept că nu-i uşor deloc, e aşa de cald că fluvii de transpiraţii îşi găsesc lesne drumul printre lanţurile groase, pe burţile pletoase, odihnindu-se brusc în buric.
Fiindcă sunt în vacanţă, nu umblă niciodată altfel decât în grup. Dacă sunt la mare cu nevasta şi copilul, bărbaţii vor sta întotdeauna pe scaune, ţinând pe genunchi copiii, colacul în formă de răţuşcă sau vreo îngheţată care se topeşte pe unde nimereşte. Ele vor sta docile, în picioare, conştiente că asta-i suprema dovadă de respect faţă de bărbat, aşa cum umblă vorba la români.
Dacă nu discută politică gesticulând larg şi însoţindu-şi gesturile cu înjurături care mai de care mai pestriţe, atunci îşi bârfesc familiile sau prietenii, făcând adesea un mişto muşcător, care aduce a nesimţire crasă. Iar cei pasionaţi de muzică îi vor încânta pe ceilalţi cu manele sunând dogit din carcasele telefoanelor mobile. Fireşte, asta dacă nu cumva odraslele zbiară, cerând în lacrimi sau tăvălindu-se spasmodic pe jos diverse obiecte sau favoruri, fără îndoială, vitale.
Ei, şi fiindcă toate lucrurile frumoase ca o durere de măsea înaintea unui examen important au un sfârşit, va trebui să ne îndreptăm spre uşă, pregătindu-ne de coborâre. Îi vom întreba dacă din întâmplare coboară la prima şi ei ne vor răspunde politicoşi, cu gura plină de porumb fiert, că „da” şi boabe calde, pe jumătate mestecate, ne vor poposi umede în braţe. Îngreţoşaţi şi pe jumătate hepatici, ne vom jura în gând că nu ne vom mai plânge niciodată de RATB şi vom înjura şoptit că este vară. Pentru că totuşi iarna nu-i ca vara, nu-i aşa?
