Astăzi e de neînchipuit ca o figură feminină, cât de cât publică, să nu se lanseze şi-n modă. Capitalul de imagine trebuie investit în ceva mai cu folos decât recunoaşterea publică la coadă în hipermarket. Aşa că trei tricouri dintr-un complex comercial cu nume de continent, pe care mâini dibace lipesc câteva paiete colorate sau nişte rochii din material de faţă de plapumă de pe vremea bunicilor, pe care aceleaşi mâini cos flori de lână încurcată sau vreun petic de dantelă proastă, puse laolaltă, se numesc, pretenţios, colecţie.
Noi am tot dovedit de-a lungul timpului că suntem în stare să plătim oricât pentru toate rebuturile care doar datorită nouă nu mai zac singure, neconsolate şi, mai ales, neprofitabile în vreun depozit occidental rece. Nu văd deci niciun motiv pentru care ne-am zbârli indignaţi faţă de talentul ăsta care mocneşte în noi toţi, aşteptând doar o zvâcnire de celebritate pentru a ţâşni mândru în lume.
Aşa cum nu m-a mirat că fiica manelistului Guţă s-a lansat în modă cu nişte rochii de-ţi taie respiraţia, nu însă şi greaţa, nu m-a surprins nici nevoia Danei Săvuică de a ne demonstra că orice femeie care are bani de ac, aţă şi-o fărâmă de stambă poate deveni Coco Chanel, fireşte dacă-şi doreşte măcar un pic asta.
Poate că atunci când a apărut Dana la Acces direct să-şi prezinte capodoperele eu eram un pic prea obosită şi mult prea frustrată de lipsa autoimpusă a zahărului din sânge, aşa c-am căzut repede în admiraţie de la prima rochiţă-gogoşar apărută pe platoul emisiunii. Asta s-a întâmplat din cauza promisiunii mieroase a Danei cum că toate piesele din colecţia ei sunt accesibile şi se adresează femeii din popor, sătulă să dea şi ultimul leu din portofel pe vreo ţoală fistichie, în loc să-l cheltuiască pe cartofi şi leuştean. Dana n-a zis chiar aşa, ea nici măcar nu ştie ce-i ăla leuştean, ea e fată fină, de ambasador, dar, în linii mari şi-n traducere din româna graseiată, ăsta era mesajul.
Eu am câteva vise care se repetă obsesiv. Cel mai frumos dintre toate e ăla în care sunt într-un magazin plin cu haine superbe la preţ de nimic. Toate îmi vin senzaţional şi plec de acolo încărcată de pachete şi pungi. În visul meu, nimeni nu ştie de magazinul ăsta, aşa că pot să mă bucur de tot ce-i în el doar eu, ca un copil egoist care mănâncă o ciocolată delicioasă pe ascuns. Abia-n dimineaţa de după începe coşmarul, când înţeleg că niciuna dintre rochiile alea minunate la 1 leu nu se află, de fapt, în şifonierul meu. Oricum ar fi, n-am să-mi găsesc liniştea până când nu voi întâlni cândva un astfel de loc. Până atunci mă antrenez necontenit şi scotocesc fiecare ungher al fiecărui magazin care-mi iese-n cale.
Aşa că-i lesne de înţeles că m-am agăţat plină de speranţă de promisiunea Danei Săvuică şi-am dat nerăbdătoare click pe magazinul online unde se găsea colecţia ei. Coco Chanel ar fi fost tare mândră de Dana noastră, preţurile se aseamănă cu ale ei. În rest, pot doar să sper că nu se va răsuci în somnul de veci din cauza materialelor folosite sau a modelelor care se găsesc acolo. Atâta doar că, dacă ar fi costat într-adevăr un leu, aşa cum am visat eu, leuşteanul s-ar fi dovedit o cheltuială mult mai înţeleaptă şi mai folositoare, şi gândiţi-vă că eu nu gătesc.
Cât despre bijuterii, căci da, existau acolo tot felul de sticle colorate şi mărgele felurit înşirate ca să se asorteze cu rochiile din căptuşeală de palton, aş zice că ele chiar au meritat să-mi fi pierdut timpul şi speranţele prin magazinul Danei. Am o prietenă care de ceva timp îşi cumpără pungi întregi de perle false şi plastic modelat în fel şi chip, pe care le tot prinde între ele în chip de podoabe. Fiindcă niciuna dintre noi, prietenele ei, nu-i suficient de ţicnită cât să le poarte, pasiunea ei aşteaptă ca soarta să-i ofere şansa de-a se face cunoscută. Am sunat-o şi am sfătuit-o să nu dispere, să fie răbdătoare, că într-o zi, nu foarte îndepărtată, va putea, şi ea, să vândă cuiva tot mormanul ăla de pseudo-bijuterii. I-am zis, uită-te la Dana Săvuică, a reuşit să lichideze aproape tot stocul. E drept că prietenei mele îi lipseşte ceva, dar în zilele noastre celebritatea e chiar mai uşor de obţinut decât talentul. Atât timp cât va mai rămâne măcar un manelist de agăţat, o televiziune dispusă să-i facă amantlâcul cunoscut şi cel puţin un român cu stomac puternic cât să-i privească pe toţi, oricine poate fi în ţara asta un star.
