În lumea anostă în care trăim, eu, una, simt nevoia unor dependenţe pentru lucrurile bune, pe care să mi le induc cu aerul că statornicia lor va da vieţii un farmec, fie el cât de iluzoriu. Aşa am ajuns să am nişte pasiuni cu o existenţă de sine stătătoare, care mă consumă şi care consumă (din fericire, cu moderaţia la care le limitează portofelul meu). Aşa am ajuns dependentă de cafea. Dacă e să fiu sinceră, şi-am fost mereu sinceră cu voi, aş zice că nu atât gustul cafelei m-a înrobit, de vreme nu mă simt răscolită de nevoia de cafeină, ci gestul de a ţine nepăsătoare în mâini un pahar din carton cu cafea. Lipsa discernământului cu care singură m-am expus învăţăturilor din Sex and the city a făcut din mine o semi-snoabă cu pretenţii de New York, dar fiindcă mi-o asum şi mă căiesc sunt doar pe jumătate rea.
Aşa că-mi aşez cafeaua pe birou de parcă ar fi un preţios ou Faberge şi mă pregătesc să gust din spuma de lapte care se aşază ca un norişor deasupra cafelei fierbinţi. Clipa aia de extremă fericire care ar trebui să fie doar a mea, ca în reclamele TV pline de promisiuni, mi-a fost furată şi călcată în picioare în cel mai brutal mod posibil.
Vă explic imediat de ce. Zilele trecute, în timp ce aşteptam liftul, ţinându-mi victorioasă cafeaua, mă întâlnesc cu o colegă, foarte drăguţă şi amabilă (totuşi, dă, Doamne, să nu citească asta). Încântată peste măsură de mirosul care nu stătea deloc cuminte în pahar şi dădea buzna pe holuri, gâdilându-le oamenilor nasul, draga de ea a început să strige după mine „vreau şi eu cafea, vreau şi eu cafea”.
Amuzată de glumă, dar totuşi prudentă, am preferat să urc scările. Cum cererea devenea din ce în ce mai virulentă, am început să alerg şi nu m-am oprit până în birou. M-am asigurat că nu mă urmăreşte, am pus paharul pe masă, mi-am dezbrăcat haina, am pus-o în cuier, dar am făcut o greşeală fatală! De parcă n-aş fi văzut atâtea thrillere cât să mă învăţ minte. N-am încuiat uşa. Până să mă dezmeticesc, o văd ţinând paharul meu cu cafea, murdărit de rujul ei, pentru că-şi băgase botul în el, exclamând cu sinceră satisfacţie „ahhh, e cea mai bună cafea pe care am băut-o vreodată”.
Ce credeţi că am făcut?
a) În cea mai mare tăcere, am aruncat cafeaua în chiuveta, în timp ce ochii îmi ieşiseră din orbite şi venele mi se umflaseră ca nişte baloane.
b) I-am oferit cafeaua, explicându-i că poate să o bea, de vreme ce-o spurcase şi-mi răpise bucuria.
c) Am ţinut-o o jumătate de oră la colţ, pe coji de nuci, şi-am trimis-o acasă cu arcada spartă.
Cine a răspuns a) mă cunoaşte mai bine decât mă aşteptam. Şi nu numai asta, dar m-am frământat toată ziua cum să fac să nu mă simtă supărată şi să se simtă stânjenită. Excesul de bun-simţ e dăunător numai când ai de-a face cu nesimţiţi care nu se sinchisesc de el şi-l amendează ca fiind dovada slăbiciunii şi a prostiei. Sufăr de el, dar curios lucru, nu şi de exces de modestie, asta nu-i cumva o contradicţie în termeni?
Am încercat vreo câteva zile să mă ascund de colegă, dar obosisem să mă deghizez şi să ascund cafeaua în buzunar. Aşa m-am lecuit de cafea.
Educaţia ar trebui să fie limbajul comun pe care-l împărtăşesc, uneori, oamenii şi care îi face să-şi cenzureze unii faţă de ceilalţi gesturi care, oricât de inofensive le-ar putea părea, în ochii altuia devin echivalente cu a te spăla pe dinţi cu peria de WC a altuia.
